Lia la un an şi opt luni

4 Dec 2012 by Ada

Cel mai extraordinar medicament din lume, panaceul tuturor durerilor şi pansamentul oricărei bube sufleteşti e să o auzi pe Lia râzând.

Când am aflat că e fetiţă, am spus tuturor că o aşteptăm pe Lia Bucuria. Şi Lia e o bucurie. Când nu mai pot, când m-aş încolăci niţel pe sub vreun birou, ca să nu mă vadă nimeni cum dorm pe furate măcar 10 minute, când mi-e greu sau mi-e urât, dacă am înţelepciunea să o iau un pic în braţe şi s-o fac să râdă, le uit pe toate. Uit, şi mai trece o zi.

Azi împlineşte un an şi opt luni. I-am sărit aniversarea de un an şi şapte luni, semn că deja bornele lunare încep să-şi piardă însemnătatea. A învăţat între timp să arate prin semne că are un an. Refuză să îşi spună pe nume. Poate lălăi ore în şir, Laaa laaaa laaaa laalaaala laaa laaaaa la la la la. Dar LIA nu poate spune. Am încercat cu Teo, Dora, Maria, Toto…

– Lia, cum te cheamă?

– Papuc!

Mai nou se recomandă totuşi: “Toto!” În rest… Paputiii, unde e, mimi, michi, miti, nana, nunu, nani, nata.

Eu sunt mamichii. Uneori matataaaa sau tamama.

O iubeste pe Minnie Mouse. Îşi adoră scutecelul cu care am învelit-o toată vara. Nu prea doarme fără el. Îl spălăm pe furate şi-l uscăm pe calorifer, între două somnuri.

E o plăcere să o priveşti între copii mai mari. Se joacă frumos, nu loveşte, nu se supără. Cu străinii are nevoie cam de 10-15 minute până se obişnuieşte şi apoi… apoi, gata, putem primi pe oricine în cercul nostru. Când vine Irina acasă, nici nu apucă să se descalţe sau să-şi dea haina jos, Lia o ia de mână şi o trage spre camera cu jucării. Încă doarme cu noi în dormitor, dar  bucuria maximă din orice zi e să dea iama în camera Irinei, în jucăriile, cariocile şi pixurile ei. Iar Irina e bună cu Lia, e greu s-o conving să n-o mai strângă atât de tare în braţe, să n-o mai lase să-i sară pe burtă, să nu o arunce ca pe un sac de cartofi în pat. Sunt frumoase împreună. Dansează, mănâncă mandarine şi se ceartă pe pisicile de pluş ale Irinei. Îi place foarte tare de Kitty, puiul Pisei. Şi, din păcate, nu găsesc nicăieri o copie de-a lui Kitty, ca să le împac pe amândouă.

Lia e fascinată de pantofi, de genţi, de mărgele. E ca o gaiţă mică într-un parc de distracţii. Mai mereu are o geantă atârnată de gât şi merge prin casă târând un papuc cu 10 numere mai mari decât i-ar trebui ei. Nu iese din casă fără mărgele.

Ieri a venit cineva să citească repartitoarele. M-a luat de mână, m-a tras în dormitor, a închis uşa, a luat telecomanda şi şi-a dat drumul la televizor. S-a aşezat în pat, cuminte, şi a aşteptat să plece intrusul.

Încep să uit şi asta e rău.

Să ne trăiască!