Lights, Camera, Orchestra! Sau cum e la Toronto Symphony Orchestra

26 Feb 2017 by

Nu știu de ce am așteptat aproape trei ani să mergem la TSO. Poate pentru că auzisem că ai nevoie de abonament ca să găsești bilete la spectacole de muzică clasică și operă, că trebuie să fii membru al clubului susținătorilor Operei sau așa ceva și … n-am verificat informația. 

Ce rost avea, pe aici dacă nu ești iute de mouse nu prinzi bilet la nici un concert gen Bon Jovi sau Roger Waters, dacă nu ești deținător de American Express să beneficiezi de “Front of the line”, nici nu le vezi. Front of the line înseamnă că înainte să se pună biletele în vânzare pentru tot Canadianul cu acces la internet, sunt câteva ore în care ai ocazia să te uiți pe planul sălii și să îți alegi biletele pe care le vrei, în funcție de cât poți scoate din buzunar.

Ca să înțelegeți cum stau lucrurile cu costurile biletelor,  un bilet la cinema e în medie 25 de dolari per adult și 12-15 pentru copii. Mai puneți pop corn și suc sau froyo sau alte prostii de se vând la cinema și gata suta. Pentru că Lia e foarte sensibilă la zgomote și la ultimele filme a stat mai mult cu mâinile pe urechi și cu spatele la ecran, am ales să nu mai mergem la cinema. Așteptăm să iasă filmele pe dvd și ne bucurăm de ele din confortul propriei case.  Există și cinematografe mai vechi unde găsești bilete de 6 dolari dar vezi filme mai din anii trecuți. am aflat de un astfel de cinema recent, nu l-am văzut cu ochii mei. Dar în general orice activitate de week-end pentru o familie cu doi copii e cam 100 cu tot cu parcare (care în Toronto e foarte scumpă). 

Zilele trecute am văzut însă pe facebook o reclamă la un spectacol cu muzică din film și un desen animat pentru copii. Am dat click, am văzut că e TSO, mi-am adus aminte că Lia are 6 ani și ultimul spectacol pe care l-a văzut a fost Tiribam Tiribum la București acum aproape 3 ani și… am zis hai să mergem. Biletele la Roy Thompson Hall nu-s așa de scumpe, dacă iei de la 3 în sus ajungi să plătești doar 18 dolari de persoană. Sunt încurajate astfel ieșirile în familie, și mie asta îmi place. 

Orice ieșire la Toronto presupune un minim de planificare. Trebuie să iei în calcul ora la care intri pe autostradă, unde poți parca și la câți bani (în zilele cu evenimente parcarea poate costa oriunde între 15 și sky is the limit), la ce oră se deschid ușile sălii de concerte și cât durează până te întorci acasă. 401, autostrada spre Toronto e una din cele mai aglomerate din lume, în ciuda numărului enorm de benzi (cred că-s 8 pe sens,dacă am numărat bine, e ceva mai complicat cu express way și collector, vă povestesc eu altădată.). Trebuie să ai benzină, apă și snacks, că nu știi când se pocnesc talentații și ajungi să mergi târâș sau să stai pe loc cu orele. În condiții normale, de la mine de-acasă până în centrul orașului facem cam 45 de minute. Not bad. 

Am avut noroc ieri, s-a mers bine. Am găsit și loc de parcare la vreo 900 de metri de sală. Ne-a cam bătut vântul și ne-au cam clănțănit dinții, că deh, ne îmbrăcaserăm ca de mers la concert. 

Am ajuns la timp. Am aflat că pentru a ne lăsa hainele la garderobă trebuie să plătim doi dolari de persoană, cash (ceea ce e o mare problemă, că aproape niciodată nu avem cash). Ne-am scotocit bine prin toate buzunarele și am avut noroc să găsesc o monedă de doi dolari și o bancnotă de cinci. Cu încă un dolar de la Laur, problema s-a rezolvat. Notat, pentru data viitoare, să avem bani de garderobă. 

Roy Thompson Hall e o sală superbă, îmbrăcată în sticlă și oglinzi, de sus până jos, cu o mochetă crem imaculată, pe care copiii pot sta pe jos fără probleme. Înainte de reprezentația pentru care veniserăm, în hol a avut loc un mini-concert cu instrumente de suflat care au interpretat câteva melodii, între care Rhapsody in Blue. Toți copiii au primit un carnețel mic de colorat și o cutie cu creioane gata ascuțite, în caz că se plictisesc, să aibă ce face. 

Nu ai voie să vii cu mâncare sau băutură din afară, dar la fiecare etaj este un stand cu răcoritoare și cookies și popcorn și mici gustări, ba chiar și cocktailuri pentru ce mai curajoși. Sunt și mese și scaune, să îți bei cafeaua pe hol, să nu te duci în sală cu crănțănelele. 

Apoi am pornit spre locurile noastre de la balcon. Sunt scări rulante ce te duc de la un nivel la altul, sunt și lifturi. La fiecare nivel sunt oameni care te pot îndruma spre scaunele pentru care ai plătit. Toată lumea zâmbește și vorbește pe un ton calm și politicos. Programul spectacolului este gratuit și poate fi luat de la toate intrările în sală. Mi-a plăcut că în leaflet-ul stagiunii era și o pagină cu FAQ pe care scria unde găsești informații despre cum să vii îmbrăcat la spectacole, cât de punctual trebuie să fii, ce să faci dacă te apucă tusea și când să aplauzi. Sunt o lectură interesantă, pe care v-o recomand, dacă aveți vreme. 

Spectacolul a început exact când trebuia. Sala nu a fost scufundată în beznă, ci a rămas iluminată discret, așa încât puteam vedea de sus tot ce se întâmpla în loje. Am văzut o fetiță de vreo 7-8 ani care a dansat tot spectacolul, fără să se răstească nimeni la ea. Toate scaunele sunt tapițate cu ceva material plăcut, dar spătarele sunt îmbrăcate în ceva material metalic, așa încât dacă atingi cu pantofii, nu se murdăresc prea tare. De fapt, ce spun eu, în Toronto nu prea e praf pe stradă, nici noroi nu am văzut eu personal. 

Dirijorul, un tinerel simpatic, a stat de vorbă cu publicul, a explicat ce urmează să cânte orchestra, a introdus oaspeții, a avut câte o mică intervenție înainte de fiecare piesă, explicând de ce au ales-o, unde a fost folosită, la ce să fie ascultătorii atenți. 

Sala nu a fost plină, au rămas suficiente scaune libere, ceea ce mi-a dat speranță, că poate vom găsi bilete și la alte spectacole. TSO are o serie intitulată Lights, Camera, Orchestra. Sunt spectacole la care muzica este cântată live de orchestra simfonică, exact cum era pe vremuri, la filmele mute. Acustica sălii este extraordinară. Acum, imaginați-vă Indiana Jones pe ecran și muzica învăluindu-vă din toate părțile… E ceva ce eu personal n-aș putea duce, dar lui Laur i-a surâs ideea. 

Fetele au fost încântate. Mai mult Irina decât Lia, dar de data asta, Lia n-a mai stat cu mâinile pe urechi, ca la cinema. Când s-a plictisit, a scos carnețelul și a colorat. Animația realizată de studenții de la Seneca a fost însoțită de muzica interpretată de orchestră. Ne-am întrebat de câte ori or fi repetat să poata sincroniza perfect ce cântă orchestra cu ce se vede pe ecran. 

Nimeni n-a foșnit nici un ambalaj. N-a sunat nici un telefon mobil în timpul spectacolului. N-a făcut nimeni poze cu flash. N-a înregistrat nimeni, nimic. Nimeni nu s-a întors supărat spre altcineva să îi spună să tacă, deși copiii sunt copii și în Canada. Se fâțâie și fac zgomot și vorbesc tare. În plus, cineva, nu spun cine, a tușit îngrozitor la fiecare rundă de aplauze. 

După o oră și jumătate, când spectacolul s-a terminat, am fost invitați politicos să părăsim incinta, pentru că la ora patru începea alt spectacol. Laur a cumpărat câteva cd-uri de la magazinul din hol, unde aveau și cărți penru copii și eșarfe cu note muzicale și cravate cu portative… 

A fost frumos, așa de frumos că o să ne mai ducem, de dragul muzicii și al întâmplării în sine. 

 

 

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. De asta te rugam sa mai scrii cum e acolo. Pentru toate detaliile astea minunate. Ca sa intelega lumea ce inseamna o tara civilizata! 🙂

  2. Irina

    Cand eram eu acolo, about 10 years ago, era Carlton Cinema, pe la Yonge and College, unde era $5 biletul cu popcorn inclus. Deh, eram studenti si fara bani, cautam oferte. Atmosfera era foarte draguta, dar nu cred ca foarte potrivita pentru copii..

    • Ada

      Asa, Asa! Carlton! Si acum unde esti?

      • Irina

        M-am intors in Romania.
        Acum stau sa ma gandesc daca plecam din nou sau incercam sa construim ceva aici. E complicat, cu copila mica a noastra am pleca, dat baiatul mai mare al lui e aici..

css.php
Privacy Policy