Love Struck

26 May 2006 by

Într-una din zilele în care a stat acasă, soţul meu şi-a privit fiica şi a avut o revelaţie.
– Mă uitam la ea şi mi-am dat seama că e a mea.
– Cum adică, am ridicat din sprânceană, aveai dubii?
– Nu… pur şi simplu mi-am dat seama că e a mea. A mea, înţelegi?
– Nu prea. Până acum nu era tot a ta? Ţi-a luat un an şi patru luni să ajungi la concluzia asta… Şi ce-ai făcut?
– Nimic. Îmi venea să o strâng tare în braţe dar mi-a fost frică să n-o zdrobesc. N-ar fi înţeles de ce o iau în braţe, oricum.
– N-ar fi înţeles, e adevărat, dar ar fi ştiut că tati o ia în braţe…
Din dimineaţa aceea, soţul meu şi tatăl ei a intrat într-o nouă etapă în viaţa lui de părinte: cea a preinfarcturilor repetate, cea a traiului cu inima în gât. O etapă deloc plăcută dar fără de care nu s-ar putea construi minunata relaţie tată-fiică.
A doua zi la şase şi treizecişicinci de minute, pe când soarele încerca să se ridice deasupra smogului din oraş, Valu încălţase copila în botoşeii cu clopoţel şi tot apartamentul răsuna de chiote. S-a aruncat, răpus, pe pat:
– Te rog eu, trezeşte-te, că nu mai pot!
– Ce s-a mai întâmplat?
– Nu mare lucru, doar ca nu mai pot să ţin pasul cu ea. Am senzaţia că în orice clipă o să cadă şi nu mai prididesc tot aruncându-mă să o prind.
– Lasă copilul în pace!
– Tu n-auzi că se împiedică şi cade! Trebuie să fiu lângă ea s-o prind!
– Stai liniştit că e foarte precaută… Când simte că se dezechilibrează, se aşează uşurel jos…
– Dacă-şi sparge capul?
– Dragă… cum i-o fi norocul! Nu poţi să stai lângă ea toată viaţa să o prinzi.
POC! Răsună uşa de sticlă a camerei de zi, … În 2 secunde soţul dispare din pat, se întoarce după alte 10, cu mâinile atârnându-i pe lângă corp, dintr-o dată parcă mai lungi. Evident, Irina trântea uşa, nici un pericol n-o păştea, senină Irina trântea uşa…
– Dacă se sparge geamul şi-i cade uşa în cap?
– Iubitule… exagerezi. Copila e bine, se descurcă, las-o în pace.
– Dar, dacă…
-Uite, ştii ce, în ritmul ăsta n-ai să ajungi departe. Te îmbolnăveşti de inimă şi ai să mori şi cine o mai prinde pe Irina dacă se împiedică şi cade?
Am primit o pernă în cap pentru replica asta dar a meritat să-i văd reacţia.
– Hai să vezi ce ţi-a adus tati, zise aseară, mândru nevoie mare.
– Ce i-ai adus?
– Banane!
– Ce bine! Şi eu am cumpărat banane azi … Dar nu-i nimic, niciodată nu-s prea multe… Şi mai ce?
– Caise şi piersici!
– Bravo! Şi mai ce?
– Roşii!
– Grozav! Că şi eu am cumpărat, când am venit de la serviciu.
În vremea asta o strângea în braţe, iar ea îşi lăsase căpşorul pe spate, aşa, într-un abandon total. Când a mai închis şi ambii ochi (asta pe limba ei înseamnă “ţi-am făcut cu ochiul”) şi a mai tras şi-un zâmbet angelic, am simţit nevoia să ies din cameră, să nu le tulbur intimitatea. Eu nu pot decât să-i privesc de pe margine şi să mă bucur de trăznăile pe care le inventează, să nu mă supăr când mă udă din cap până în picioare pentru că aşa a învăţat-o tati, nici când pleacă prin casă ronţăind o jumătate de pâine şi-l lasă pe Valu perplex, cu coltucul mai mic în mână… Sunt frumoşi şi sunt ai mei, îmi zic şi adun de pe jos firimituricile căzute din mâna Irinei.
****

– Capa!
– Capac, Irina, capac!
– Capa!
– Bine, capa…

Cu picioruşele ridicate pe bara căruţului, pe drumul spre parc, Irina repetă cuvintele pe care le-a mai prins din zbor, din conversaţii sau pentru că le-a auzit des. “Capac” e ultima achiziţie.

– Stai frumos!

Se execută imediat. Îşi lasă picioruşele pe bara de susţinere, dar după câteva secunde le ridică iar, unul la răsărit şi celălalt la apus şi stă aşa, relaxată şi neştiutoare în ale bunelor maniere.

– Vai bietul copil, uite cum îl obligă să stea în căruţ… zice cu glas tare o fetişcană către mama ei.
– Cum s-o oblige mamă, ea vrea să stea aşa.

Mă pufneşte râsul şi trec mai departe, gândindu-mă că da, din afară lucrurile se văd altfel…
– Capa!
– Capac, Irina. Ca-pac. Zi şi tu: caaa
– Caaa
– Pac!
– Pac!
– Capac!
– Papac!

Limba română e grea, îmi zic. Dar bagajul de cunoştinţe al copilei creşte pe zi ce trece. După sâc-sâc, a învăţat un alt gest, extrem de grăitor. I-am luat telecomanda din mână. Mi-a bătut obrazul. Am crezut că n-am văzut bine. I-am dat telecomanda, mi-a zâmbit. I-am luat-o încă o dată. Mi-a bătut obrazul. Ştie ce înseamnă. Ştie când să facă sâcsâc şi când să bată obrazul. Are un an şi patru luni. Şi de curând a fost descoperită de propriul ei tată, cu care acum face echipă, seara, la baie, mă stropesc amândoi cu apă. Vin vremuri interesante. Capac.

Related Posts

Tags

Share This

css.php
Privacy Policy