Lucruri de care nu pot să mă despart

Sunt câteva lucruri de-ale Irinei de care nu pot să mă despart:
O pereche minusculă de şosete, care culmea, au şi ochi şi urechi de şoricel (chi-chi, aşa face şoricelul…), body-ul verde în care am îmbrăcat-o când am scos-o din spital, câteva hăinuţe mici-mici, balerinii roz cu buline, şi alte prostii de genul ăsta, pe care nu le ştiu pe de rost, dar le păstrez cu sfinţenie lângă certificatul de botez al Irinei, într-o cutie colorată. Mi-s dragi lucruşoarele astea pentru că sunt într-un fel o altă măsură a trecerii timpului. Mi-amintesc de cât de mică era, cât de fragilă părea. Fragilă şi totuşi perfectă.

Acesta este primul şoc şi prima dintre armele seducţiei lor. Copiii se nasc perfecţi. Nasul, degeţelele, tălpiţele lor mici, ochii mari şi albaştri, albastrul ăla care-ţi taie picioarele. Bine, la început au păr mult pe unde nu te-aştepţi (Iri avea până şi pe urechi) sau n-au deloc, nu au gât şi trebuie să ai mereu grijă să le susţii capul… Dar foarte, foarte repede, bebluşii străvezii ca porţelanul chinezesc se transformă în nişte păpuşi vii, de aproximativ 70 de centimetri, cu ochii mai puţin albaştri, aproape toţi blonzi şi cu părul cârlionţat. M-am gândit de multe ori că aceste trăsături le sunt anume date, ca să-ţi mai taie din avânt când simţi nevoia să-i arunci pe geam. Pentru că în culmea nervilor celor mari, când copilul urlă din toţi rărunchii şi lacrimi de crocodil i se adună sub bărbie, când ai senzaţia că dacă pui mâna pe el îl frângi, tocmai atunci, în fracţiunea aia de secundă, ceva de pe faţa lui te dezarmează. O privire. Un zâmbet printre lacrimi. O grimasă de deznădejde şi de frustrare, pentru că în războiul ăsta tu, adultul eşti incapabil să răspunzi corect la nevoile copilului. E felul naturii sau al lui Dumnezeu de a se asigura că trimiţându-i pe lume puri şi atât de frumoşi, vor supravieţui anilor teribili în care nu pot spune clar: “conopidă fiartă să mănânci TU.” sau “mă doare, femeie nebună, mă doare de mor, dintele ăsta care nu mai iese, mă doaaaaaaaareeeeee”

Ne-am petrecut ziua de 1 iunie pândind un canin. Primul. La masa de prânz plângea şi mânca… Se întindea după fiecare linguriţă şi morfolea cam cu ciudă, îi era şi foame, o şi durea.

– De ce plânge? a întrebat Valu îngrijorat.
– Ştiu şi eu, or fi deochiat-o, că toţi se miră de ea, de cât e de frumoasă şi de dulce, a răspuns Nanny.
– Prostii…! Nu există deochi ci doar copii prea căutaţi în coarne!

Când am ajuns acasă, cu jumătate de gură, Nanny m-a anunţat că iar au pierdut pălăriuţa (a patra într-o lună) dar că i-a cumpărat deja alta …

– …Şi ştii ce face acum? când se enervează, muşcă! a completat, deznădăjduită.
– Cum adică muşcă? Te-a muşcat pe tine?
– Nu, muşcă din jucării şi pe urmă le trânteşte pe jos! Dar ştii cum, aşa, cu furie…
– Hm… nu e bine, să n-o laşi, să-i spui că n-are voie să muşte.

Abia dupa vreo două ore i-am văzut gingia umflată şi roşie şi am ştiut ce am de făcut. Acum e bine, are un dinţuc nou de care mami e tare mândră, dar pe copilă încă o doare.

Am fost cu ea pe la redacţie, să mă mândresc niţel. Cum se plimba cu mine pe holuri, din birou în birou, toată în alb şi roz şi cu zulufii parcă aranjaţi la stilist, am văzut reflexia noastră într-o uşă de sticlă. Mi-am dat seama cât e de mică şi cât e de frumoasă. Şi mi s-a umplut inima că uite, aşa minune de fată are mama, subţirică şi cu ten trandafiriu, blonduţă şi cu ochii mari, oare cu cine o semăna, cu cine o fi făcut-o taică-său, Doamne, mulţumesc că mi-ai dat-o mie!

Am intrat într-un studio şi ca să stea cuminte am urcat-o pe o masă plină de microfoane. Era în elementul ei. A apăsat pe toate butoanele existente, a tras de bureţii microfoanelor şi a răsucit potenţiometrele… Luată în braţe de toate colegele, admirată şi de cei ce nu ştiau cine suntem dar nu se puteau stăpâni să zâmbească, Irina mi se lipea de picioare şi se uita urât la oricine se mai apropia de ea, dar era tot dulce, aşa încrâncenat agăţată de mâna mea.

Nu i-am făcut fotografie, ar fi trebuit. Dar păstrez în minte imaginea noastră reflectată în uşa de sticlă. Un om mare şi-un om mic, cel mare departe de perfecţiune, niţel prăfuit şi adus de spate, cel mic încă perfect, încă o vreme.