Lumea-i locul meu de joacă

4 Sep 2009 by Ada

“…Tu ce spui despre Bucureşti?”
E dimineaţă şi ne îndreptăm spre grădiniţă. De câteva săptămâni, cei de la Gold FM difuzează un spot pentru una din emisiunile lor despre Bucureşti. Bucureştiul e un oraş… aglomerat, murdar, verde, înghesuit şi aşa mai departe. Copila trage cu urechea nu doar la muzica de la radio, acum deja comentează despre zodii şi despre vreme, aşa că mă întreabă foarte serioasă:
– Mami, tu ce spui despre Bucureşti? Cum e?
Stau şi mă gândesc preţ de zece secunde, timp în care doar motorul lui Costică se dă de ceasul morţii.
Doamne, câte am de spus despre Bucureşti. Că nu-şi merită soarta, că ar trebui dărâmat pe jumătate şi plantaţi copaci în loc, că dacă aş fi eu primar aş interzice consumul de seminţe în locuri publice şi aş trimite direct la REMAT toate maşinile parcate cu nesimţire pe trotuar, cât mai lângă zidul caselor, ca să nu mai încapă vreun pieton, sau, Doamne Fereşte! vreo mamă cu un cărucior (bietele mame, bietele mame de gemeni… vai de noi!), că le-aş confisca motoarele tuturor nemernicilor care le turează şi aş institui legea marţială a poluării fonice, cum dai muzica prea tare, pac! vine brigada de poliţie şi confiscă echipamentul… şi-aş pune deţinuţii de la Rahova să măture străzile şi să tundă gazonul şi pe taximetriştii măgari din genă i-aş obliga să ia cursuri de politeţe în trafic.
Ehei, multe aş face eu, dar ce să-i spui bietului copil.
– Bucureştiul e… al meu.
– Nu e al tău, râde ea, ce, l-ai construit tu?
– Nu l-am construit eu, dar măcar am grijă să nu-l omor.
– Nu e al tăăăău!
– Ba e al meu. Aici m-am născut. Aici am crescut, aici am mers la grădi, la şcoală şi la facultate, aici m-am îndrăgostit, aici m-am măritat şi ce e mai important, aici te-am născut pe tine.
Se face linişte iar. Se gândeşte.
– Mami, nu e al tău. E oraşul NOSTRU.
– De ce al nostru?
– Păi, şi eu m-am născut aici, şi aici merg la grădi. Nu?
De-atunci, Bucureştiul e oraşul nostru.
De-atunci îl privesc cu alţi ochi. Încerc să văd Bucureştiul Ei. Hai, că parcă nu e chiar aşa de rău. Ce locuri de joacă şi ce multe minuni sunt pe-aici, câte vitrine luminoase, câte curcubee de neon, ce parcuri frumoase, pitite, aproape neştiute, pe care noi două le-am găsit şi leagănele, ah, leagănele astea meseriaşe în care mă aşez uneori şi eu, magazinele cu jucării, pisicile deştepte care n-au nevoie de pompieri ca să se dea jos din copac, trenuleţele, bărcile, toţi fraţii gemeni ai lui Costică pe care încă îi mai întâlnim pe drum şi toţi oamenii din maşini mult mai frumoase ca a noastră, care nu se sfiesc să-i zâmbească fetiţei ce le face cu mâna dintr-un Tico vechi. Dealul Academiei care e de fapt toboganul lui Costică şi benzinăriile care au şi spălătorii unde C. face duş, o dată la două săptămâni sau poate mai des. Câtă marmură şi ce de statui, cât praf de mică, strălucitor, ascuns prin lifturile oraşului, ce de oglinzi în care să te priveşti şi să-ţi corectezi spatele aplecat şi faţa schimonosită. Hai, îndreaptă spatele, zâmbeşte, îi zic mereu şi uit să fac ceea ce predic, merg mai departe, adusă de spate, prea tristă pentru câte lucruri minunate trec pe lângă mine fără să le văd.
Fântânile Bucureştiului, pe lângă care trecem fără să ne mai aplecăm să ne udăm vârful degetelor, fără să mai observăm monadele de curcubeu ce plutesc prin aer, dimineţile răcoroase din zilele în care cei ce mi-au năpădit oraşul se mută pe plaja de la Vama Veche cu tot cu fiţele lor, Bucureştiul noaptea. Bucureştiul liniştit, aţipit, Bucureştiul alb, becurile colorate din Cişmigiu şi lebedele ce-au început să plutească pe toate lacurile… Florăresele de la Eroilor şi raţele de pe Dâmboviţa, mereu plecate la pescuit, de dis-de-dimineaţa.
Bucureştiul ei e frumos.
Ciudat e că şi eu trăiesc tot în ăla. Dar eu văd zloata şi cojile de seminţe şi mucurile de ţigară şi praful şi aglomeraţia, eu văd pe carosabil urmele de frâne scrâşnindu-mi rezonant în creier, eu văd câinii şi săracii, vagabonzii şi mârlanii.
Ce-ar fi… ce-ar fi, s-o luăm altfel. The world is my playground, mi-am zis într-o zi pe la amiază, de ce nu, ce-mi lipseşte…
Şi iată-mă, schimbând zâmbete cu un tip de la volanul unui BMW ce n-a suportat gândul că un Tico îl ia la semafor şi s-a înfipt în acceleraţie, m-a depăşit cu un rânjet îngâmfat. Stai, că pedale am şi eu, am zis, şi dintr-a patra, mi-am fluturat degeţelele spre dânsul, trecând din nou pe dinaintea lui.
Ah, băieţii, iar s-a supărat, dar de data asta a mers niţel în paralel cu mine, cât să mă vadă râzând din tot sufletul, râzându-i fără răutate, a râs şi el atunci, şi m-a lăsat să trec, bine, hai, du-te tu, eu fac la stânga…
Undeva, în mintea mea uneori bizară, l-am auzit pe Costică de-adevărat chiuind pe dealul Academiei, Uiiiiii, ce tobogan grozav, mami…
Da, e grav dacă a început Costică să vorbească şi când Irina nu e de faţă, sunt singură, prea singură, la dracu’, sunt singură-singurică, vorba bancului cu tipul părăsit de nevastă.
Irina are dreptate. Ce oraş frumos!
Copilul tău ce-ţi spune despre oraşul vostru?