Lumea se bucură când găsește marțieni
Zilele trecute am prezentat atelierul de povești la o nocturnă a celor de la incubator107. A fost foarte frumos, dar probabil inutil, pentru că oamenii veniți la nocturna aceea sunt un pic în altă etapă a vieții. Acea etapă în care trebuie să ieși în oraș pentru că e vineri seara. Sau în care viața începe abia după ora 19, când reușesc să iasă din birourile în care lucrează mai mult de 10 ore pe zi. Eu sunt în faza următoare, cea în care nu mai exist după ora 18, e exclus să mai ies undeva și dacă ies, mereu o fac cu jumătate de inimă, pentru că am lipsit mult de acasă și nici seara nu sunt prezentă pentru copiii mei, care au nevoie de mine, de care am nevoie și eu. Am nevoie să știu că sunt bine, că își fac rutina de seară, că adorm zâmbind și nu plângând, ca apoi să pot și eu respira.
A mai ieși în lume după ora 21, când în casă se lasă o liniște binecuvântată mi se pare utopic și inutil. Acum. Deși mi-e dor de teatru, de un tango, de un spectacol, de un concert, deși tânjesc să mă întâlnesc cu adulți cu care să pot povesti și despre altceva decât despre copii, chiar când mi se oferă ocazia să fac asta, mă desprind greu de liniștea casei și de bula aceasta de confort ce ne cuprinde pe toți patru, seara.
Asta mă scoate cumva din lume, din viața socială, din calea unor oportunități pe care, cu vârsta, nu le prea mai întâlnești. Dar în balanța mea, talerul familiei atârnă mai greu, așa simt acum, că dacă suntem sănătoși și împreună, pe restul le rezolvăm, come what may. Mă simt un pic extraterestră. Dar nu-s singură. Mi-am petrecut două ore ieri cu o altă extraterestră. O prietenă pe care o cunosc de aproape 20 de ani. E una dintre femeile profund îndrăgostite de soțul ei, care are norocul ca și soțul ei să fie profund îndrăgostit de ea. Cu o carieră grozavă și perspective frumoase, în posturi la care eu nici nu îndrăznesc să visez, în parte pentru că nu mi s-ar potrivi, în parte pentru că nu am datele necesare. Dar ea le are și cu toate astea, nu le vrea, important nu e să ai un job glamour, important e să îi ai pe ai tăi lângă tine, mi-a spus. Deci e la București, trăiește, e vie, foarte vie pe dinăuntru, își construiește un drum nou într-o nișă cu o plajă de la San Francisco până în Noua Zeelandă, nu se grăbește, deși oamenii o privesc ca pe … ați ghicit, ca pe o extraterestră.
“- Cum, nu vrei tu un job la X multinațională?
– Nu.
– Nu vrei tu un post la Cutare Instituție?
– Nu.
– Dar o să-ți fie greu.
– Știu.
– Dar o să dureze.
– Știu. ”
Și când le zic că știu, se uită la mine luuung… Lumea se bucură când găsește un marțian.
Da, ca să-l disece.
Cu două zile în urmă, la Afi Cotroceni, o prietenă din liceu îmi povestea că a trecut razant pe lângă un diagnostic năucitor. Și de când rezultatul puncției nu a fost cel de care se temea, vede totul ca pe o nouă șansă. Acum nu mai e neliniștită. Așteaptă să vadă ce se va întâmpla. Se bucură că e sănătoasă.
Noi, marțienii, vă salutăm.
Nu venim de nicăieri, doar ne-am dat recent seama că deși suntem marțieni, putem trăi în pace.
Just Take us to your leaders 😀
Related Posts
Tags
Share This
Si eu sunt martian. Lucrez de acasa, stau cu copiii mei si mai fac si quilling. 😀
“Martienii” sunt oameni minunati! 🙂
Conteaza sa sti ca in momentul prezent ai facut cat ai putut de bine si viitorul va avea singur grija de el. Nu mai stiu cine a spus asta, dar pariez ca era un martian grozav 😀
Uite eu asta nu reusesc sa inteleg: “Deși mi-e dor de teatru, de un tango, de un spectacol, de un concert, deși tânjesc să mă întâlnesc cu adulți cu care să pot povesti și despre altceva decât despre copii, chiar când mi se oferă ocazia să fac asta, mă desprind greu de liniștea casei și de bula aceasta de confort ce ne cuprinde pe toți patru, seara.” Nu consideri normal ca un adult responsabil, daca tot tinjeste dupa ceva ce e clar ca nu poate avea in fiecare zi, sa faca acel ceva in detrimentul citorva ora lipsa la apelul copiilor? Nu reusesc sa imi fac partenera sa inteleaga acest aspect. E clar ca ne iubim copiii, desi eu nu cred ca ar trebui sa ii iubeasca pe ei mai mult decit pe mine (daca nu era intii iubirea noastra nici copiii nostri minunati nu mai erau deloc sau macar nu mai erau la fel de minunati ca acum). Insa, dupa cum spuneai si tu Ada intr-un post mai vechi, copiii pleaca si adultii ramin impreuna (sau cel putin asa ar fi indicat :)). Si atunci de ce sa ma sacrific eu parinte (vorbesc in numele parintelui la general indiferent ca e mama sau tata) mereu pentru copii? Sa ii las citeva ore cu altcineva si sa pot iesi undeva numai noi “iubiti” macar o data la 2-3 luni mi se pare cel putin sanatos pentru ca relatia sa nu se uzeze.
Lia mea e mica. La voi e alta situatia. Lia adoarme mai repede si mai usor daca seara, cand striga catalogul, suntem toti acolo. In catalogul Liei sunt: Miki, Mimi, Doi Mimi, Miau, Kiki, Mami, Tati, Ii. Cei de plus trebuie sa fie in patul ei, cei cu suflet in patul mare. Cateva minute stam toti cu ea si cantam si ne gadilam si ne pupam. Apoi ea se cere singura in patul ei si ne spune pa si adoarme linistita. Sambata trecuta am lipsit de acasa, a trebuit sa mergem sa prezentam atelierul la incubator, la 9 seara. Oricat m-am straduit nu am reusit sa o adorm eu, a trebuit sa o adoarma bunica. Si a adormit greu, plangand, strigand dupa mama. Ei uite, asta ma face sa vreau sa nu mai ies seara, cel putin nu inainte ca ea sa adoarma. La voi situatia este alta. Copiii sunt mari.
Copiii sunt mari, e adevarat. Tot cu mami si tati dorm in pat. Si inca pling ca nu i-am dat pupicii lui tati sau nu i-am spus noapte buna inainte sa plece la scirbici. Problema de fond ramine.
pai daca imi permiti, copiii merita si ei un pic de intimitate. ca si parintii.
Iti permit insa nu inteleg. Intimitatea copiilor e simplu de rezolvat: ei inchid usa si iti trintesc un lasa-ma singur de sigur pleci de acolo.
Si pe voi ce va impiedica sa le explicati ca aveti nevoie de spatiul vostru, timpul vostru, locul vostru si sa inchideti usa fara sa o trantiti?