Mama Aprovizionării

9 May 2016 by Ada

Treaba stă cam așa: Dacă eu nu mă duc la cumpărături, nu se duce nici Laur, că nu are cu ce. Mașina e la mine (mwahahaahaaaa a durat ceva dar sunt motorizată de prin ianuarie), cardurile sunt la mine, who’s your daddy, cum ar veni, eu sunt Mama Aprovizionării.

Dar vedeți… câteodată nu apuc să mă duc la cumpărături.

Ei asta e, o să ziceți, stai acasă toată ziua, cum să n-apuci.

Păi n-apuc, că sunt zile în care am deadline la tradus o carte (Diana, jur că mă străduiesc, mai am un pic!) sau am în aer cinci discuții separate despre cine primește și unde și câte cărți din tipografie și trebuie să fac calcule în lei, euro și dolari canadieni, calcule de preț per kilogram și kilograme per cutie și kilometri (cu poșta, cu curierul, cu vaporul, cu avionul). În plus, căutăm case, e mai mult un fel de window shopping, că banca râde de unicul nostru venit constant și cu partea dorsală și cu toți dinții, dar… dacă tot am început, hai să vedem case. M-am potolit cam în apropiere de Paște, ce se găsește la banii noștri nu e de locuit, ce e de locuit, nu ne dă banca voie să luăm. Dar e un stress în plus, încă primesc alerte de pe realtor.ca și mă uit și plâng. Trebuie să opresc și alertele, că mă deprim și mai tare.

Altă dată am de pregătit 7 planuri de lecție pentru cursurile mele de First Aid, lasă că le termin eu și pe alea. Visez noaptea numai CPR și call 911 și formula magică ” I know First Aid, I am going to help you”. Care e chestia: sunt cursuri de câte 16 ore împărțite în 2 zile, la care vin oameni care n-au încotro și trebuie să învețe CPR și să se certifice în First Aid, că altfel nu mai au job. Știți ce mișto e să vorbești opt ore în altă limbă decât a ta cu câte 20 de adulți, fiecare cu background-ul lui și cunoștințele lui despre lume și limba engleză? E beton, vă zic eu. Trebuie să știi ce spui (nu-s decât vreo 300 de pagini de învățat, nu ne speriem, am luat examenul de Tehnologie Mediatică acum 20 de ani, trec de orice!), trebuie să știi să desenezi și să faci glume care nu jignesc pe nimeni, să le “iei” pulsul, să te prinzi când vor cafea și când au terminat de digerat masa de prânz, să îi ții treji și să îi faci să se joace, așa încât, la finalul cursului să fie convinși că sunt gata să salveze lumea. Și nu doar să aibă impresia asta, ci chiar să fie gata să sune la 911 și la Poison Control și să facă serii de câte 100 de compresii pe minut și câte două respirații  gură la gură până vin pompierii și să știe când să mute și când nu un om întins pe jos cu fața la pământ, care respiră sau poate că nu…

Doamne, ce de chestii zumzăie în creierul meu acum… Pearson Airport e nimic pe lângă gândurile care-mi străbat creierul în toate direcțiile. Dar știți ceva? Când la finalul cursului de săptămâna trecută am aflat că o cursantă a învățat-o pe soră-sa cum să-și salveze bebelușul de la înec cu biscuiți… când au plecat oamenii zâmbind și regretând că sâmbăta asta nu o să facă și mama lor cursul tot cu Susan (și un pic și cu mine) m-am încărcat așa de un soi de energie care mi-a zis da, Ada, poți să pleci mâine dimineață la șapte să ajungi la 9 în Toronto și să vorbești opt ore într-o limbă care nu e a ta.

Se mai întâmplă și să mai băgăm câte o substanță nouă în tratamentele mele diverse și atunci, uite cum se șterg zile întregi din calendar pentru că mi-e rău, așa de rău de nu pot sta în picioare și nu știu cum fac să mă adun să duc copiii la școală și să-i mai și aduc acasă. În astfel de zile am ambiții foarte mici. Să nu lipsească de la școală și să ajungă vii acasă, unde să pot să le dau ceva să mănânce și apoi să zac.

A fost sfânta Irina, ziua în care am crezut că am să mor de vertij și de greață și de negru în fața ochilor – știam că e posibil să fie așa, dar nu mă așteptam să fie așa de nasol. Biata Irina a tot așteptat să primească un cadou și să îi facă mama tort și să îi aducă tata flori, ca de obicei. Doar că de data asta… nici cadou, nici flori, nici tort. I-am cedat în schimb bicicleta mea, bijuteria mea pliabilă, cu roți prea mici pentru subsemnata, perfectă pentru mademoiselle… La mulți ani, Irino, lasă că te serbăm sâmbătă.

Mama Aprovizionării plângea în pumni, nici vorbă de shopping, ce echilibristică am făcut cu mesele și cu pachețelele nu mă întrebați, dar sâmbătă… sâmbătă a fost ziua aia în care nu numai că a gătit bărbatul niște piept de pui la cuptor cu niște cartofi la abur peste care am turnat un sos  de patru brânze cu smântână inventat pe loc, dar iar uitasem de tort și nu voiam decât să mor. Copilul, rabdă ce rabdă, dar când vede că iar nu se întâmplă nimic, pe la șase își ia inima în dinți și zice: mama, hai să luăm tort…

Mama Aprovizionării dansa un chachacha în mintea mea. Na, că n-ai vrut să te duci la No Frills, așa îți trebuie, ce ți-era dacă intrai și la ăia și luai un tort cât de mic, acum tre să te îmbraci și să te duci, nie nie nie nie nieee nie . (Cum, voi nu auziți voci? No way!)

Duh… Lasă că facem un tort.

Eu trăiesc pe principiul “Am tot ce-mi trebuie ca să fac ceea ce vreau, am tot ce vreau ca să fac ceea ce trebuie”.

Da, nu sunt în stare să fac shopping cu lista în mână, mai degrabă casc ochii la ce e la reduceri și pun în coș, să fie. De-aia sâmbătă aveam în casă următoarele: tot ce trebuie pentru un tort cu lămâie, mac și ciocolată, steluțe și buline colorate pentru decor, un borcan de fluff (bezea ce se întinde – o oroare, dar ce bună e!), două cutii cu maraschino cherries și forme de tot felul pentru copt. Irina a ales forma de inimă, nu mă mir, așa că i-am făcut o inimă cu năsturei și buzunar și i-am spus că o păstrez mereu în buzunarul mic de lângă piept. Acum, dacă nu ați încercat deja combinația de ciocolată cu rom și cireșe maraschino, credeți-mă, e minunată. Blatul l-am făcut în 5 minute (ok, recunosc, era de fapt un mix pentru chec cu lămâie și mac, who cares, abia stăteam la verticală), apoi am stat să se răcească, l-am tăiat în două, ce crescuse și se crăpase am pus deoparte pentru bomboane, l-am umplut cu cremă de ciocolată rămasă de la cozonac (toți moșii de ciocolată topiți, adăugat unt și smântână și esență de rom, sărumâna, Nana) și-am întins deasupra bezeaua pe post de glazură. Știți cum e tortul ăsta? Ai mei s-au lins pe degete. Știți cum au ieșit bomboanele? Nu mai am cum să vă arăt.

– This is the best cake ever, mom, you always make everything look so nice!

– În românește, Irina.

Dacă îl plănuiam nu ieșea așa de bine. Mama Aprovizionării îmi scotea limba în oglindă, în timp ce mă băteam satisfăcută pe umăr de una singură. Bravo, Ada, ai făcut-o și pe asta, ai scăpat încă o dată. Noroc cu pachetul de mini quiche-uri luat de la Costco acum vreo două luni, așa am făcut o fancy dinner party pentru miss, nu de alta, dar altceva nu prea mai era prin frigider. M-am culcat fericită.

Și-a fost duminică ziua Mamei în Canada și copiii mei m-au răsfățat.

La patru dimineața Lia urla că nu-și găsește apa (mhm, avea febră, nu mai spunem la nimeni). La șapte și ceva a început să piuie alarma. Irina voia să ne facă micul dejun la pat și a încins tigaia pentru clătite așa de tare că ieșea fumul vălătuci peste tot… de patru ori au piuit două perechi de senzori… Nu-i nimic.

Am primit felicitări făcute de copii la școală și o ramă faină pictată de Irina, pe care scrie că-s Wonder Woman. Și m-am bucurat că mă vede așa și mi-am dorit ca atunci când o fi mare să-i iasă și ei trucul ăsta cu făcut din orice exact ce e nevoie.

Apoi am ieșit în oraș la prânz, aici de ziua Mamei toată lumea e happy că ia o pauză de la eternele 23 de feluri de mâncare (păi câte să știi?) gătite de mama. Am mâncat bine și ne-am hlizit, am ajuns acasă pe la cinci, când Mama Aprovizionării a zis treaba ta, culcă-te, să te văd ce mai inventezi diseară.

Am citit undeva că dacă amâni suficient de mult cina, până la urmă toată lumea mănâncă niște cereale și se duce la culcare. Copilul mic își luase la pachet de la resto aproape jumătate de cheezy pizza așa că s-a descurcat. Irina nu știu exact ce a meșterit, eu și Laur am împărțit un iaurt care se plictisea de ceva vreme prin frigider și am mai scăpat o dată.

În dimineața asta, am avut încă un mic dejun creativ. Irina și-a făcut fulgi de ovăz cu ultimele 250 de grame de lapte. Lia a desfăcut un baton mic de brânză în fâșii și a declarat că ea mănâncă o caracatiță. Am mai găsit gold fish, stafide, merișoare, un pachet de șuncă și niște castravete. I-am oferit și o cutiuță mică de jello și un granola bar și iar i-am scos limba în gând Mamei Aprovizionării. Nu știu soțul meu ce mănâncă azi la prânz, noroc că mă iubește.

Dar azi nu mai scap. Azi trebuie să merg la cumpărături și să inventez ceva ce nu se va strica (mâine e revizie de curent între 8 și cinci) și va ține de foame familiei cât mă dau eu prin Toronto două zile. Wish me luck. Și nu mă întrebați cum fac să scap de fiecare dată, habar nu am. Important e că trec zilele și nimeni nu suferă cu adevărat de foame.

Voi cum vă împăcați cu Mama Aprovizionării?