Mami, n-am putea să stăm azi acasă?

28 Sep 2012 by

În dimineaţa asta ceasul Irinei n-a sunat. E cam a treia zi în care mă duc la 6 şi 10 s-o dau binişor jos din pat. Şcoala e departe, dacă nu plecăm la 7 şi 15 cel mai târziu, întârzie şi dacă e ceva ce capricornul acesta urăşte, apăi fix întârziatul la şcoală e acel ceva. N-am să mă lungesc cu vorba, de trei zile mă tot roagă să stea acasă, că e încă noapte, că nu vrea la şcoală, că mai bine merge cu mine la serviciu.

În dimineaţa asta însă, după ce s-a îmbrăcat, nu venea la masă şi ceasul tic tic tic şi Irina nimic.

– Ce faci?

– Vreau să-i desenez ceva lui Flori.

– Ce?

– Un cal curcubeu. Şi să-i scriu un bilet.

– Ce vrei să-i scrii?

– Că aş vrea azi să stau acasă şi să merg cu ea în parc.

– Uite, mergem azi la şcoală. Îţi promit că mâine stăm acasă şi mergem în parc.

– Lasă că ştiu eu, azi e vineri.

– Tocmai. Deci e clar că mâine stăm acasă, nu? Hai, copăcel.

Sunt sigură că după ce a trecut noutatea şcolii, bucuria revederii cu colegii şi efuziunea rechizitelor noi, vă veţi confrunta în multe dimineţi cu astfel de dialoguri.

Eu sunt o veterană a acestei felii de viaţă. “Mami, n-am putea să stăm azi acasă” a fost motto-ul multor dimineţi. Şi câtă vreme doar protestează copilul, e simplu. Azi i-am zis că ar fi păcat să piardă bunătate de lecţie de engleză şi mi-a mărturisit că nu-i place de doamna nouă şi e supărată că aia de anul trecut nici măcar nu şi-a luat la revedere de la ei. N-a venit nici la serbare, nici nu le-a zis că pleacă. Nici frumuşelul de religie n-a mărturisit că îi părăseşte şi suferă acum toate fetiţele cu codiţe, în grup. Dar asta e altă poveste.

Acum să ne ocupăm de dimineţile cu NU, ce pot apărea şi la copiii de grădiniţă.

Ce te faci când copilul face febră, din senin, aşa, peste noapte? Pare sănătos, n-are roşu în gât, nasul e ok, nici măcar n-a strănutat dar iată, iată, acum are 38.5. Sau varsă. Sunt copii care dacă-şi propun să verse, varsă.

Spun din capul locului că 38.5 e febră mare şi copilul trebuie dus la pediatru. Neplăcut, că poate aveaţi şedinţă sau un meeting sau cine ştie ce dead-line, dar asta e, kids come first. Ca să nu li se pară somatizarea o soluţie de stat acasă, faceţi rămasul acasă în caz de febră din senin ceva greu de suportat. Ok, puiule, rămâi acasă, te doare burtica, eşti bolnav, hai să te facem bine. Stai matale în pat azi toată ziua. Mâncare de regim – supă cu legume, fără desene, că trebuie să-ţi odihneşti ochişorii. Nu poţi nici să te joci, ia-ţi căţeluşul în braţe, dar atât.

Alte posibile căi de comunicat faptul că nu e deloc amuzant să fii bolnav.

1. “Ce rău îmi pare că tocmai azi nu te simţi bine, şi eu care voiam să te scot la o îngheţată după ore”

2. “Nu, nu putem sta acasă, pe mine cine mă mai duce la serviciu! Mi-e urât singură pe drum, mă duci şi pe mine, te rog?”

3. “Ptiii, ce păcat că te-ai îmbolnăvit! Tocmai zicea doamna că va fi o excursie în curând şi dacă tu nu te simţi bine n-ai să te poţi duce”.

Eu cam aşa am scăpat, de fiecare dată. Şi recunosc că au fost zile, când dacă jalea era mult prea mare, inventam ceva pe drumul până la grădi sau până la şcoală. Un joc nou. Un popas surpriză la benzinărie, să ne îndulcim dimineaţa cu un răsfăţ mic. O surpriză, ceva, un incentive, cum se spune în publicitate.

Dar s-a întâmplat şi să-i fie rău de-adevăratelea şi atunci când m-a sunat Tova am zburat până la şcoală să o duc acasă.

Nu mereu mint. Nu mereu somatizează. E important să ştiţi când se alintă şi când nu. Şi dacă încă nu-i ghiciţi, nu vă îngrijoraţi, până la urmă tot o să vă prindeţi.

Bună dimineaţa! E vineri!

Dacă ştiţi şi alte trucuri, Do Share!

Related Posts

Share This

18 Comments

  1. ileana

    Vai, Ada, m-ai lovit la fix cu subiectul asta, ma jur :))) La mine se face cu randul. Nu stiu cum se stabileste al cui rand e, dar o zi se trezeste unul morocanos si celalalt cu gura pana la urechi, urmatoarea zi e fix invers. Ieri s-a trezit Luca super mofturos, ca el nu vrea sa se dea jos din pat, ca el mai doarme, ca el nu mai merge la scoala, etc, etc. Vad ca le stii si tu prea bine. Eh, azi alpa poveste. Luca cu zambetul pe buze, Ilinca cu botul de o jumatate de metru. Ca ea nu mananca, ca ea nu vrea nimic, ca ea nu vrea la scoala, etc, etc. Eu inca mai sunt zen, recunosc, n-am decat 2 sapatamani de scoala. Dar peste o luna nu mai garantez pentru zen-ul meu, sincer. Tata imi recomanda azi cu zambetul pe buze ca in prima zi in care se trezesc amandoi zambind, sa fac bine si sa fiu eu cea morocanoasa, sa vada si ei cum e… 🙂 Tata om batran, cu experienta de viata :))

    • Bravo Tata! 🙂
      Eu ma mai fac ,,, ca ma tavalesc pe joc, lovind din picioare, “bocind” si vociferand (“criza” de 1 minut, fix) atunci cand ei sar calul, sa vezi ce ochi fac! 🙂 Noroc ca e foarte rar, si ai mei sunt mici 🙂
      Zen-ul e un lucru pretios, trebuie tinut cu dintii de el 🙂
      Spor cu scoala!

  2. Noi am trecut prin asa ceva saptamana trecuta, aica in prima saptamana de scoala. Dupa 3 zile de proteste in care mi-a desenat si lipit pe usa de la intrare un semn “interzis” si a facut nenumarate scheme ca sa nu mearga la scoala, vineri s-a trezit “rau”. Si am dus-o la scoala, i-am zis invatatoarei sa fie atenta la ea si sa ma sune daca creste febra. Insa n-a crescut.
    Bine, ma bazez si pe experienta ca nu face pusee, convulsii si alte nenorociri. Insa in clipa aia tocmai impamanteneam conceptul “scoala e obligatorie”. Se pare ca a mers.
    Stiu ca suna a bitchy mom, desigur in secret as vrea sa traim intr-o lume in care fi-mea sa invete numai ce vrea si sa isi petreaca 80% din timp desenand, asa cum ar vrea, dar… ghinion.

    • ahahaha asta cu Interzis vad ca e la moda. Cum reactionezi la asa ceva? Eu i-am spus ca o sa ma roage sa intru in camera ei si n-am sa mai intru, sa vedem ce se face cand n-o sa mai gaseasca nimic.

      • Deocamdata sunt fascinata si amuzata de tertipurile ei… incerc sa fiu serioasa in fata ei, totusi.
        Eu ce sa mai zic, ca ma da afara din baie cand face ceva, apoi ma cheama sa verific daca s-a sters cum trebuie la poponeata?!! De fiecare data!
        Ah, si n-am voie in camera ei cand deseneaza ceva “important” – dar la noi cu desenul e o intreaga poveste, cu crize de nervi cand nu-i iese, perfectionism care ma cam sperie, etc.

  3. Nora

    Funny :-).
    Cand a inceput Andrei gradinita a fost un dezastru. In fiecare dimineata plangea de-ti rupea sufletul ca nu vrea la scoala. Dupa vreo luna, invatase sa spuna acelasi lucru, in franceza: Je ne veux pas à l’école. Fain progresul in franceza, 0 progres in socialising.
    In perioada aia de disperare, vecina noastra (profesoara) ne-a dat sfatul sfaturilor: sa-i spunem ca asta e treaba lui, jobul lui si trebuie sa-l faca. Asa ca ne-am dus la ingerasul nostru blond, mucos, plans, rosu la fata si complet nefericit si i-am zis:
    -Dragul nostru, ne pare rau ca nu vrei sa mergi la scoala, dar nu avem ce face, asta e jobul tau si trebuie sa-l faci, fie ca-ti place, fie ca nu. Noi credem ca e frumos si ca, in curand, o sa-ti placa si tie, trebuie sa ai un pic de rabdare. Cam asa e viata, nici noi nu avem mereu chef sa mergem sa serviciu, sa gatim, sa facem curatenie, samd, toate treburile de adult. Dar le facem pentru ca e jobul nostru. Tu trebuie sa-l faci pe al tau. Noi iti promitem doar ca o sa-ti placa. Mai devreme sau mai tarziu 🙂
    In cazul nostru, a fost the best advise. A inteles ca n-are ce face si s-a mai potolit. De Craciun, le petit roumain era fluent in franceza :-). Acum are 13 ani jumate si tot ar vrea sa zica “Mami, n-am putea sa stam azi acasa”, dar cam stie ca n-are ce face, doar e jobul lui 😉

    • Foaaaarte bun sfat! Si noi l-am aplicat, si merge ca uns, nici nu-mi mai amintesc aproape, bocitul ca “eu nu vreau!” 🙂
      La noi a mai mers ceva: “salariul” 😀 Adica nu ca i-am dat bani ca sa mearga la gradinita, dar facand comparatie cu tati, care aduce bani acasa, primeste si ea 1 leu, pe fiecare zi de gradinita (asta daca nu uita sa ceara 🙂 ). Si in felul acesta invata ce inseamna matematica, chibzuinta, zilele saptamanii, sa tina minte sa ceara, sa-si faca planuri ce sa cumpere cu ei (o directionez f discret catre carti-reviste 🙂 oricum alte lucruri decat bazaconii sau dulciuri), invata ce inseamna imprumutul si onorarea promisiunilor, sa imparta cu fratiorul, in mod egal (pt ca daca “pune” si el bani, atunci se imparte la doi, si pot achizitiona mai repede ceva), si … e mult mai atenta si mai chibzuita, in cumparaturi, de cand acestea au inceput sa fie pe banii ei :)) Are aproape 5 ani 🙂

  4. Cristina

    Sor-mea prin clasa a doua a început să facă pusee de febră care de multe ori includeau și vomă, ba chiar și leșin. După două, trei episoade din astea mama a început să se ingrijoreze. Și-au început discuțiile și săpăturile, ca până la urmă – după vreo lună – să afle că învățătoarea îi bătea cu linia la palmă (practică pe care o știm cu toții ăștia de peste 25-30 de ani) și-i ”ciufulea” dacă nu erau smirnă la ore.

    În paranteză fie spus, părinții mei nu ne-au lovit niciodată și de câte ori ne-au certat au făcut-o fără să ne umilească, pe un ton cât mai calm/reținut cu putință. Așa că vă imaginați șocul soră-mii când s-a trezit într-un mediu în care o străină o bate.

    Toată povestea s-a încheiat cu mutatul soră-mii în altă școală, pentru că învățătoarea s-a arătat foarte surprinsă de cerința maică-mii de a nu-i mai bate copilul. (de restul repercusiunilor asupra copilului nu e cazul să discut acum)

    Ce vreau să spun de fapt este că somatizarea poate ascunde niște traume mult mai grave decât ne imaginăm.

    • Desigur, asta zic si eu, trebuie cercetat.

    • Deea

      Mda, si eu cu fiu-meu am avut probeme de genul ăsta în cls a VI, am aflat apoi că adevărata problemă era un bullie de la ei din clasă. S-a intervenit, s-a rezolvat, dar într-adevăr, dacă se repetă episoadele înseamnă fie că are un stres la scoală, un conflict, o nemulțumire, fie că pur si simplu se plictiseste…

  5. Veeezi, mah, cum iti dau eu subiect de blogging :))) dap, super ok bravo ca ai pus! buba la noi este ca ea n-a somatizat, which makes me feel really nashpa ca am suspectat-o, ci avem ditamai frumusetea de amigdalita purulenta. word!

  6. Asa … m-am bagat in seama o gramada, pe aici 🙂
    Ada, sigur nu suntem la sectiunea Zen, fara sa ne dam seama? 🙂 prea e pasnic pe aici, si subiectul destul de … incitant asa! :)) Ti-ai cam asumat riscuri!

  7. Eu am patit asta cu febra si voma la fiecare inceput de scoala, timp de 3 ani!E adevarat, cel mai grav a fost in plima clasa, cand a durat o saptamana, acut dimineata si pe drumul spre scoala, culminand cu o criza de plans la o fereastra de pe scarile scolii, cand aprope a lovit-o pe invatatoarea care vroia sa-l ia de acolo si nu intelegea de ce el se opune. Problema era invatatoarea… Care ii punea sa urce singuri pana in clasa din prima zi de scoala, pe scarile unde urcau inclusiv copii de liceu. Al meu sta si mai prost cu orientarea, asa ca inventasem impreuna un sistem de siguranta, el imi facea cu mana de la fiecare fereastra pe langa care trecea pana la clasa… la ferestrele la care se vedea, pt ca un copil de clasa I nu prea poate ajunge la toate ferestrele. La asta se adauga tot ce era nou la scoala, impus gresit si urat de o invatatoare care-si pierduse rabdarea, tactul si dragostea de copii undeva in anii in care instruise cica cu succes generatii intregi. Copilul meu vroia initial la scoala, dar tot ce se intampla acolo era dur pentru el si cred ca si pt mine daca as fi fost in locul lui. Mi-a luat mult sa inteleg ce il sperie. Din pacate nu prea puteam interveni in regulile Doamnei, doar sa incerc sa gasesc impreuna cu el solutii de siguranta. Apoi s-a imprietenit cu colegii, m-am certat eu cu invatatoarea… el nu mi-a mai povestit nimic de frica sa nu il certe iar madam… Ce vreau eu sa spun aici e ca e bine sa ii ascultati. Orice somatizare are un motiv. Trece daca gasiti impreuna solutii. Le face bine si daca se simt intelesi.
    Si Ada, prietena mea cea mai buna… fugea de la scoala in clasa I. A tot spus ca nu vrea, nu au ascultat-o, asa ca ea pleca de acasa, dar nu venea la scoala, iar daca o aduceau in clasa, disparea. Ea nu somatiza…Ea gasea solutii.

  8. Cred ca o strangeam de gat pe invatatoare! Cum sa nu lasi parintele sa-l aduca pana in clasa? macar in primele saptamani, avea ceva de ascuns, sau ce? (Parca seamana cu Spitalul de Pediatrie din Sibiu!)
    Sunt atatea schimbari si stresuri pt ei, mi se pare atat de … AAAAAAA … adica nu attachment, dar asta e prea detot! Si toate celelalte, nu numai treaba cu adusul pana in clasa, si existenta intr-o scoala cu copii de liceu!
    Clar trebuiesc ascultati, tot timpul, e aproape la fel de important ca si aerul. Ce se decide in urma ascultatului … e partea a doua 😀

  9. Scuze, nu a intrat ca reply la Germina, pt ea era comentariul! 🙂

  10. Dan

    Din fericire copii nostrii nu prea zic ca nu vor la scoala sau la gradi. Din pacate nu va pot spune cum am reusit sa face astfel. Probabil mami e de vina pentru ca ea sta mai mult cu ei (din motiv de servici imi place mie sa cred). Ce vreau sa spun: in rarele momente cind am fost confruntati cu momentele ca nu vreau la gradi (la scoala e doar problema trezitului la ora 7) o discutie ca de la adult la adult a rezolvat problema. O discutie in care copilul e tratat ca un adult, in care gradi este locul unde are copii cu care se poate juca (alternativa fiind sa stea singur in casa), gradi este locul unde invata lucruri care ii vor folosi sa ajunga ca mami si ca tati si sa cistige multi bani care sa le permita sa isi cumpere diverse (de la masina audi pina la animale de casa gen ponei). Mergem pe ideea ca desi sunt mici pot fi considerati parteneri seriosi de discutii si mai ales nu merita sa fie mintiti. Cred ca e singurul lucru la care avem zero toleranta: minciuna. Asa ca le place sau nu, vor trebui sa faca (cel putin o perioada din viata lor) cam ce credem noi ca e bine sa faca. Sper doar ca alegerile noastre sa nu fie foarte gresite si la un moment dat sa ii putem lasa sa aleaga singuri fara sa intervenim.

  11. Am uitat sa spun si mi se pare important. Somatizarea nu e o chestie constienta. E o refulare, dar nu e indusa constient. Cel putin la noi nu a fost. Si am citit despre reactii mai urate decat febra si voma. Sincer, ma bucur ca se vorbeste despre asta. Am intalnit multi doctori care vorbesc despre somatizare, dar si multi care nu o iau in serios. Ceva de genul: sigur, mai mamico, o fi si cum spui tu, dar ia mai bine sa ii facem niste analize. Si amigdalita poate fi o somatizare.

css.php
Privacy Policy