Măriuca face cunoştinţă cu Costică

13 Sep 2009 by

Am descoperit recent că Măriuca locuieşte vis-a-vis de noi. A fost una din acele întâmplări cum doar pe internet pot apărea. Într-o dimineaţă în care eu îmi celebram libertatea punându-le  nişte Coldplay vecinilor mei, prietenul meu, vântul s-a gândit să-mi facă o bucurie şi a purtat sunetele de la “Clocks” tocmai în cealaltă parte a blocului, până la etajul 8, de unde mama Măriucăi s-a mirat că există şi oameni care pun Coldplay în cartier.

Fiindcă nu mă pot abţine, am strigat în gura mare că am dat Coldplay la tot cartierul, ea a citit (căci lumea e mică) şi-a zis “cred că suntem vecine”.

Ei, de-acolo până la hai să ne vedem în parc n-a fost decât un pas. Din parc am urcat până la mine, într-o sâmbătă nu demult ne-am dus în grădina Icoanei, pe urmă s-a îmbolnăvit Irina şi între puţinii care m-au auzit urlând că vreau ceai de mentă a fost şi  Mălina, aşa că pot să zic că ne-am împrietenit. Azi am plecat împreună spre Verde Cafe. Ne-am întâlnit la fără un sfert, în faţa blocului. Măriuca avea cărucior, păpuşă, bomboană, ochelari, rochiţă scurtă şi un zâmbet maaare pe toată faţa.

– Iriiiiinaaaaa!

A ţopăit rapid spre Miss, care n-avea decât un caleidoscop la dânsa, dar era la fel de ţanţoşă.

– Hai, Măriuca, mergi cu Costică?

– Da!

– Dar vezi că dânsul nu porneşte dacă n-ai centura. Aşa că, trebuie să pui centura şi să stai cuminte, da?

– Da!

Ei, acesta a fost un record, pentru că Măriuca de obicei nu vrea să stea cu centură. Acum, imaginaţi-vă ce înseamnă pentru o copiliţă mai mică decât Irina să afle că maşina în care tocmai s-a urcat vorbeşte.  Costică e ştrengar, vorbeşte ca un puşti de vreo cinci ani, cu pantaloni scurţi, şapca pusă şmechereşte pe-o parte, tricoul niţel rupt într-un colţ, dar simpatic şi cu pistrui. La început, Măriuca a zâmbit. Irina, unsă cu toate alifiile (ştiţi că s-a prins că nu vorbeşte Costică, vorbeşte mumă-sa, dar îi e milă de mine) mi-a cântat în strună şi mi-a prezentat-o pe Măriuca.

– Uite, Costică, am venit cu o prietenă, ea e Măriuca şi e mai mică decât mine.

– Aaaa, buuună, Măriuca, bine ai venit, mă bucur să te cunosc. Stai bine?

– Da, a răspuns fetiţa.

Ei, Costică a continuat să întrebe lucruri. Şi ce faci, şi cum îţi place, şi pe maşina ta cum o cheamă. Cam în cinci minute am aflat că pe maşina ei o cheamă “culoalea abastlă”, că “muzica ta e fumoasă, Costică, la mami mea e altă muzică, e de la radio ghelila, şi ştii ce a făcut tata mea azi dimineaţă, a spart coşul ăla roşu şi mami s-a supărat şi acum trebuie să luăm alt coş de plastic.”

Bon. Tot drumul, Măriuca a ştiut exact unde e “mami mea”. În faţă. În spate. Uite-o. Fă-i cu mâna. Unde-i. Aha! După ce a spus tot din casă şi n-a mai avut subiecte cu Irina,  a redevenit timidă. Răspundea cu un “da” amuzat, uşor întrebător, se cam zgârcea la cuvinte, dar, colo, pe dealul Academiei, la toboganul lui Costică, pe când maşinuţul se întrecea în chiote vesele, Măriuca a început să râdă. Şi râdea ca un clopoţel.

Draga de ea a plecat de la Verde Cafe puţin mai devreme. Tot drumul a întrebat unde e Irina. Irina aşteaptă să mai vină Măriuca pe la noi. Sau să mergem noi pe la ea. Dar cel mai tare din ziua asta, plină de oameni, de copii, de planuri, cel mai tare mi-a plăcut clinchetul de clopoţel din râsul Măriucăi, pe dealul Academiei.  E o ilustrată sonoră, pe care probabil am să i-o servesc când ea va avea 16 ani şi noi toţi vom fi doar nişte babalâci proşti.  Sper să apuc 🙂

Related Posts

Tags

Share This

css.php Privacy Policy