Marjani, Maria, Irinele și cafeaua sărată

9 Feb 2012 by Ada

Ieri a fost o zi cum n-au fost multe. Lia nu s-a mai supărat ori de câte ori ieșeam din cameră. O place pe bonă, se lipește de ea, bona o pupă și o drăgălește. Lia îi zâmbește și întinde brațele spre ea, ba ca să se ceară luată pe sus, ba ca să o atingă. Mai liniștită în privința asta, am luat-o de o aripă pe Sora cea Mare și ne-am înființată acasă la (ex) cumnată-mea, pe care, vă vine să credeți sau nu, o cheamă Irina. Da, și Vuțescu. Coincidență. Stă la cinci minute de noi, mare bucurie pentru ambele verișoare care duc lipsă de prieteni. Nu redau dialogurile halucinante dintre fete, n-are rost, concluzia e că la început Maria n-a vrut să se joace cu Irina mea, ba mai mult s-a băgat sub pat, de unde am scos-o punându-mă eu însămi în patru labe și prefăcându-mă foarte speriată de domnișoara Leuță care dădea să mă gheruiască și să mă muște. Până la urmă s-au dezghețat apele, s-au jucat fetele și eu m-am trezit față în față cu biblioteca Irinei celei mari. Și-n ea, mări, ce trona? Persepolis-ul lui Marjane Satrapi, despre care tocmai citisem că vine sâmbăta asta la București. Pot s-o iau, zisei? Desigur, mi s-a răspuns.

Iată-mă, mergând liberă ca o pasăre cu o singură aripă, pe străzile Bucureștiului înghețat, eu și cartea cu denzi besenate despre copilăria, adolescența și devenirea întru feminitate a Marjanei, născută și crescută în Iranul scufundat în războaie. Mi-am amintesc întrebarea lui Petreanu pentru potențialii angajați: și, cum se scrie corect, Iran sau Irak? Râd și  nici nu mai bag în seamă picătura de apă ce mi se prelinge pe frunte și îngheață până reușesc eu să traversez bulevardul. Baba aia de 93 de ani de am văzut-o zilele astea pe facebook pozând și cugetând că lucruri faine se întâmplă dacă ieși din casă, baba aia, zic, avea dreptate.

Ajung acasă, mă furișez în camera Irinei, hotărâtă să nu mă las până nu citesc, în fond cel pentru care fusese cumpărată cartea o terminase într-o oră. Stranie senzația de a ține în mână un cărțoi de benzi desenate alb-negru, despre femei cu văl și brigăzile de cuvioase. Am devorat-o trecînd dintr-o cameră într-alta, să nu mă prindă Lia, să nu mă simtă că-s în casă, să nu jelească iar.

Spre norocul meu, a dormit două ore, de la 4 fără zece la 6 fără zece. Am reușit să termin cartea aseară, în timp ce-i fierbeam Irinei pastele pentru cină. Cum a fost cartea asta?

Ați băut vreodata cafea cu cardamom? Cardamom-ul are un gust ciudat, astringent, spre iute. Combinat cu cafeaua, devine înțepător. Așa e cartea asta. Așa am simțit-o. Ca după un post lung de cafea de orice fel, încheiat pe neașteptate cu o ceașcă fierbinte de cafea cu cardamom. N-am crezut că am să o pot citi până la sfârșit, la un moment dat desenele îmi jucau prin fața ochilor. Există și un film de animație făcut după această carte. N-aș vrea să-l văd. Nu e o carte de citit pe vremea asta, deși pentru mine, ca orice carte cu război, a fost încă un prilej să mă gândesc ce fericită sunt că n-am trăit astfel de grozăvii.

Lia s-a jucat frumos cu tati seara, Irinele și Maria s-au mutat de la ele la noi, Maria nu se mai dădea dusă, Lioara nu se dădea culcată. Și-a scos pârleala pentru ziua cuminte și liniștită azi noapte. S-a trezit la 12, la 1, la 4 la 7. În dimineața asta am servit o cafea sărată. Nu că aș fi confundat eu zahărul cu sarea, dar am citit postarea Irinei pentru Bogdan și dintr-o dată cafeaua mea a devenit sărată.

Sunt zile frumoase, iuți, sărate, astringente, cu Irine mai multe decât bănuiam că am, cu Marii, cu Marjane și cu benzi desenate. Dar e frig și trebuie să ne luăm ghete noi. Îmblănite.