Masa cea nouă

20 Jan 2015 by Ada

9 luni cât a lipsit Laur, ca să-i explicăm Liei de ce tata a dispărut brusc din peisaj, i-am tot spus că s-a dus la serviciu și că în curând o să mergem și noi la el, la căsuța cea nouă. După ce familia s-a reunit pe teritoriul canadian, am ieșit de câteva ori să mâncăm în oraș. Lia a tras concluzia că restaurantul din colțul străzii e masa cea nouă și de atunci mereu cere să mâncăm la masa cea nouă.

Swiss Chalet e un restaurant de cartier, un pic deasupra unui fast-food ca nivel, ceva mai jos decât Montana ca prețuri, dar cu pui rotisat și coaste prăjite și supe chowder și paste cu brânză și mai ales, mai ales, cu cartofi prăjiți făcuți chiar din cartofi adevărați, fără o tonă de sare.  Minunat, dacă ținem cont că la noi acasă e mai greu să prăjești orice fără să piuie alarma sau să miroasă tot apartamentul a ulei ars zile întregi după o porție de cartofi prăjiți. Așa e când n-ai geamuri și nici hotă la bucătărie, doar un amărât de ventilator cu un canal de evacuare comun cu al celui din baie. Asta cu lipsa geamurilor mă omoară, dar ce să facem…

Vecina mea, unguroaica, spune că asta e moda pe aici, oamenii nu prea gătesc acasă, se îndoapă cu pizza și burgeri și de-aia sunt grași și cam proști. Eu încă nu trag concluzii, n-am fost șocată de dimensiunile oamenilor, n-am avut nici prea multe dovezi de tâmpenie crasă din partea băștinașilor și nici nu cred că burgerii sunt moartea, mai ales ăștia din vită crescută fără hormoni (la A&W chiar se laudă cu asta, că vita lor e dusă la păscut și puii zburdă liberi).

Dar să revenim la Swiss Chalet. Oamenii lor sunt foarte simpatici, tratează copiii cu multă, multă atenție și deferență. Mereu când mergem să mâncăm la ei, fetele primesc creioane colorate și meniuri pe al căror spate sunt diverse jocuri și activități de făcut până vine comanda. În meniurile pentru copii nu-s incluse jucării de plastic, ca la McDo, ci desertul. Că e o înghețată mică sau desertul zilei, o felie de plăcintă sau un pachețel de bomboane, desertul e garantat.

– Mie îmi place cartofi prăjiți și cu șmițel, zice Lia, invariabil.

Îi e dor de șmițelele lui Flori. Tuturor ne e dor de Flori în general, nu doar când vine vorba de șnițele.

Aseară am mers la Swiss Chalet. N-aveam chef să gătesc după un week-end plin. Am zis hai, că fac cinste. Am comandat ceai și coaste de purcel, poutine (cartofi prăjiți cu brânză topită și un sos special) și salată, iar fetele au cerut ce au vrut ele. Iri paste, lia șmițele. Spre sfârșitul cinei, ospătărița noastră s-a apropiat de masa la care stăteam, cu o felie de tort cu lumânărică. Am crezut că e pentru Irina, le spusesem că am scos-o în oraș de ziua ei. Când a văzut-o venind spre noi, Irina a început să zâmbească. Surpriză, s-a oprit la masa de lângă. O doamnă a primit felia de tort.

– Copiii nu primesc tort așa, nu?

Luminile i se stinseseră în priviri.

Desigur, intenția mea fusese să îi comandăm și ei felia de tort.

Nu știam că e obiceiul să se și cânte cu ocazia asta, văzusem în filme dar nu mă așteptam să se întâmple așa la restaurantul din colțul străzii. Când tot personalul de servire s-a aliniat lângă masa noastră și i s-a cântat Happy Birthday, mimoza noastră s-a înroșit toată.

A fost un moment frumos, pe care și-l va aminti probabil.

Sau poate nu, așa cum s-a tot întâmplat cu multe lucruri faine pe care le-am făcut pentru ea în timp.

Mie însă mi-a plăcut. Și în afară de cântecel, tot ce a comandat Irina a fost din partea casei.

Și pentru că eu și Laur am comandat cam același lucru, le-a trecut pe nota de plata drept combo, au ieșit mai ieftin. Și supa mea a fost gratis, din nu se știe ce motive. Și ne-au dat și Skittles la final. Și mai poftiți pe la noi, dacă v-a plăcut. Cum, nu vreți restul? Sigur? Vai, mulțumesc foarte, foarte mult.

Să vă spun că prin octombrie am fost doar eu cu Lia la același “staurant” într-o zi și pentru că era așa de drăguță asta mică, au zis că se vor preface că e ziua ei și i-au adus stickere și bomboane, tot din partea casei.

Să tot treci pe acolo, bani să ai, că pe urmă e frumos. La plecare, doamna care se sărbătorea la masa de alături a schimbat câteva vorbe cu Irina. S-au felicitat reciproc, și-au zâmbit și ne-am luat la revedere după alte câteva schimburi de amabilități.

Așa s-au încheiat serbările Irinei la zece ani. Cu tort de ciocolată și lumânărică. Pe care a vrut să o ia acasă. Și cu o mică păruială cu Lia, care susținea că e și ziua ei și voia să-i prăduiască punguțele pentru colegi. Ne-a luat cam mult să-i explicăm că ziua ei e în aprilie și că nu tot ce primește Irina e musai să primească și ea, atunci, imediat, pe loc. Și viceversa. Ce lacrimi de crocodil a vărsat! Ce nervi ne-am făcut toți… Ce greu s-au culcat și ce iute am adormit noi, cei mari, după trei zile de alergat și făcut pe plac.

Greu. Și frumos, și gustos, dar mai ales greu. De ziua mea știu unde mă duc. La Swiss. Să-mi cânte și mie.