Masa mea de la Simbio
De când e Lia bolnavă, n-am mai ieșit nicăieri. Au trecut zilele cu soare pe la geamul nostru una după alta. Le priveam și oftam, până se topeau razele soarelui și se transformau în linii roșii lăsate în urmă de mașinile ce trec pe strada principală. E greu să ai un bebe bolnav. Nu doarme, nu se joacă, nu mănâncă, se topește sub ochii tăi și inima ți se face din ce în ce mai mică, parcă se ascunde în sine, de jale. Dar și mai rău e să fie bolnavi toți de-odată și cel mai rău tu și să nu poți să zaci, pentru că tu ești mama. Și când tu ești mama, n-ai loc să zaci, să te plângi, să bolești. Mama șade-n picioare până cade.
Azi, după o noapte de groază cu un bebe care nu voia decât să stea atârnat de mama, am mers la prima oră la Medlife pentru un exudat. Ambele fete au fost gâdilate la amigdale, pe nemâncate. Adăugați la noaptea de nesomn o foame de bebeluș care trăiește mai mult cu lapte și căruia i s-a refuzat sânul în vederea analizei și o să aveți exact imaginea sâmbetei mele. Cumpărăturile strict necesare pe repede înainte. Ninsoarea din ce în ce mai deasă și exasperanta perspectivă a poleiului pe panta unde ne parcăm mașina. Lia plângând de foame și de oboseală. Irina tropăind că i-am promis un mic dejun în oraș. Degeaba le-am făcut friganele în formă de inimioare și floricele, degeaba le-am prăjit șunca numai bine, degeaba a aburit cafeaua, la fiecare scâncet al copilului mic îmi venea să fug în lume. Și până la urmă am înșfăcat-o pe Irina de-o aripă și m-am refugiat în cele două locuri unde evadez de când sunt mama Liei. La DM (de unde aveam de luat consumabile pentru Lia) și la Simbio. Puțin timp mamă-sora cea mare, binemeritat de mai devreme amintita.
Am descoperit Simbio la o întrunire de mame fugite de-acasă (unele) fără copii. E puțin cam mic, după gustul meu, poate că l-aș fi luminat altfel, dar ceva mă aduce înapoi mereu. Gândul că pe acolo trec des oameni care mi-s dragi? Atmosfera intimă, în ciuda unui întreg perete de sticlă ce dă spre Șelari? Friganelele cu fructe de pădure? Mărul copt cu nucă, miere și nu-mai-știu-ce-alte-minuni? Nu-i vorbă, că tot ce găsesc la Simbio aș putea să fac acasă (zisei eu), dar pentru mine, zilele astea să stau la o masă și cineva să-mi pună ceva bun de mâncare în față, e ceva ce ține de domeniul fantasticului. I-am spus Irinei c-o duc în centrul vechi al orașului și tot drumul m-a întrebat “dar unde e centrul ăsta” și “cât de vechi e” și “de ce îi zice așa și nu altfel” și “cum adică strada Șelari”? Și ce-nseamnă simbrie și job? Da. Am ajuns. Iată, Irina, aici e Simbio. Ce e aici? Aici e ciocolata caldă cu bezele mici și mărul cu nucă și friganele cum nu ți-am făcut și nici n-o să-ți fac prea curând, de unde fructe de pădure, n-are mama, că ți-ar da.
La masa noastră (există o masa noastră) era un grup de fete. Doar fete. Ok, tinere femei. Una dintre ele se descotorosise de uggs și stând turcește pe scaun, încerca să le convingă pe celelalte că acum trebuie să facem ceva, ca peste 50 de ani să se simtă. Se vorbea despre Piața Universității, despre dictatură, despre revoltă. În vreme ce-mi amestecam ciocolata caldă (fără bezele, că se terminaseră), mă gândeam că am îmbătrânit, trebuie că asta este, dacă n-am nici un fior, nu mă mână nimic acolo, în fața jandarmilor (pe vremea mea li se zicea scutieri și nu prea glumeai cu ei), nu mă simt încorsetată de nici o dictatură, nu mi-e foame, sunt cu fiica mea într-un bar cochet și bem o “șocolată”, cum i-ar fi zis bunică-mea. E prima noastră ieșire în oraș, ca fetele, “la o șocolată”. Ar trebui să vorbim despre A. și despre C. sau M. (încă nu s-a hotărât care dintre ei e mai important) și, când colo, ea vrea să facem socoteli, să spunem ghicitori sau să jucăm fazan pe numere extraordinare – un joc inventat de ea, cu reguli pe care le face din mers. E încă mică. Îi fac poze, dar blitz-ul e prea puternic, ea se mișcă, eu mă mișc. Într-una dintre fotografii e doar o dâră luminoasă. Irina cere o brioșă, din cele mititele, compliment din partea casei la cafea. O gustă, se strâmbă și apoi mi-o îndeasă mie între buze, hai, gura mare, Lioara, deschide gura, hap după dulap.
Mi-e somn, somnul e doar amorțit de frigul de afară. Oare Z. la ce masă stă când vine aici? A. sigur se așează chiar lângă tabloul cu renul de ale cărui coarne atârnă globuri. Ultima oară am stat în capul mesei și am savurat bezelele mici care azi ne lipsesc, la fel cum Irina savurează acum frunzulița de mentă plasată strategic în vârful cupei de înghețată de vanilie. Trag cu urechea la manifestul tinerei cu șosete albe. Sunt atât de în afara timpului lor, atât de pe lângă societatea asta despre care televiziunile spun că fierbe și e pe cale să-i explodeze mămăliga. Îmi doresc lucruri simple. Să doarmă Lia. Să nu se mai topească sub ochii mei. Să nu mai tușească Laur. Să nu se îmbolnăvească și Irina. Să pot respira. Să nu-mi mai curgă ochii. Să fie asta de lângă bar masa mea și a Irinei, masa noastră când ieșim ca fetele. Să-i placă să iasă cu mama. Să nu aibă secrete încuiate cu lacăte ce pot fi sparte cu un singur bobârnac – dar cât capital de încredere s-ar duce pe apa Sâmbetei după acel bobârnac. Irina îmi spune că dulapul în care fetele și-au pus hainele e de fapt un lift care duce spre alte planete, a văzut ea, are butoane, unele merg spre planete de apă, altele spre planete de foc. Ești sigură? zic și ea mă privește în ochi și-mi spune cu toată certitudinea vârstei ei, da, sigur, am văzut eu chiar adineauri.
Fata de la masa noastră (cealaltă masă, la care stau când n-am copiii cu mine) e și ea sigură de tot ce spune, a văzut ea, chiar adineauri.
E cald și fum și discuția e animată. E un loc bun Simbio. Vând și vin la pahar. Aș bea un pahar de vin roșu și pe urmă aș închide ochii. Dacă Laur ar fi aici, mi-aș pune capul pe umărul lui și am sta așa, fără să spunem nimic. Cred că alta ar fi masa noastră, mai aproape de geam, să ne uităm la oamenii de pe stradă, ca la un acvariu. Sau ca dintr-un acvariu. Nu mai știu de care parte a peretelui de sticlă sunt. Lia doarme. Pe canapeaua din sufrageria noastră, Laur cântă la chitară. Irina sporovăiește în fața mea despre cei de la a-ntâia be. Stau la masa mea (una din ele) de la Simbio, și-afară, dincolo de peretele acvariului, cade prima ninsoare din iarna asta.
– Să ne grăbim, zic. Să mergem la Lia.
Mi-e frică de polei, de fapt. De polei și de jandarmi și de ultrași.
Am trei mese la Simbio. Voi ați fost? Care e masa voastră?
Related Posts
Tags
Share This
Ce frumos scrii! Noapte usoara si sanatate! Mamele nu cad! Mamele sunt mame 🙂 fantastice, dar nu ca liftul acela vazut de Irina 🙂 adevarate
Multumesc. A fost o noapte interesanta, ca sa zic asa.
Doamne, de unde mai resurse pentru litere si alte semne!? Cand puii mei se topesc, ma topesc si eu, doar ca fara sa stie sau sa vada nimeni, asa in soapta, in sinea mea. Si abia cand trece greul simt oboseala, ca paharul cel de vin rosu. Ne rugam sa va treaca virozele, sa dormiti bine si poate sa incercati merele cu nuci acasa – daca nu altceva, sigur o sa miroasa a poveste.
ps. Am gasit DM in Brasov si e bun (sunt ok scutecele lor? care?). Simbio n-am, dar daca as avea, masa mea ar fi intr-un colt, cel mai ascuns, din care se vede toata cafeneaua.
Da, babylove, foarte rentabile si cam la fel ca pampersul ca si calitate, poate mai putin chimici. Eu am luat ieri o cutie nr 4 maxi cu 84 de scutece care au fost 65 de lei.
Ce frumos ai scris… ca din alte vremuri… dar ce vremuri… Sanatate cat cuprinde, trec si acestea cu rabdare si devotament, pe care le ai din plin. Nu te lasi tu doborata de o raceala, doua acolo. Lioara sa te faci bine si sa dormi mult, somn linistit langa mamica ta!
M-as lasa dar nu am loc.
mamele nu cad niciodata si cand cad/daca se intampla ast vreodata toata lumea se mira si se intreaba cum a fost posibil 😀
te inteleg si stiu cum e: am doi nazdravani care sunt virusati momentan…ziua e mai usoara, noaptea e cea mai grea: suflat nas, gemete, ulei de eucalipt pus usor fara sa ma vada (mai ales Daria care nu vrea si nu vrea ea 😀 ), dat temperatura mai mica in camera…..apoi se lumineaza si o luam de la capat
nu am fost la simbio pana acum, poate voi merge….noi cand vrem sa mai fugim un pic, plecam cu masina :)) : ii lasam cu bunicii (asta se poate doar la sfarsitul saptamanii, dar bine ca se poate si atunci 🙂 ), ne urcam in masina si plecam undeva….pe autostrada deja incepem sa ne mai linistim: fugim un pic la munte daca avem timp, daca nu, macar sa luam o cafea undeva si sa discutam doar noi ca adultii, ca sot si sotie :), ca prieteni…
as incerca si eu simbio, cred ca as alege masa de la fereastra, sa vad lumea, masinile…pur si simplu sa simt ca sunt un pic in afara timpului 😉
Ehe, vise, taica. Unde sa ma duc pe autostrada cand Aschiutza nu mai mananca decat lapte de mama?Ca m-as duce, dar si s-o las nemancata si nebauta nu-mi vine.
O sa ma duc si eu cu mama la Simbio, tare frumos povestesti despre locul acesta magic.
Ia sa te duci!
Multumeeeeeesc!
Cu placere. Da’ Pentru ce?
Esti minunata, Ada!
Ei, Iris. Fac si eu ce pot.
” Ei pot dormi doar fiindcă ea veghează,
În fiecare zbuciumată noapte,
Copilul pare-un pâlpâit de lapte,
Bărbatul doarme că o ştie trează.
…
Numai atât mister de-o să rămână
Şi tot va fi destul să ne mai cheme:
Ce e copilul fără de probleme
Dormind lângă măicuţa lui bătrână,
Bărbat ce-şi va propti sub cap o mână
Sau mamă, neodihnă fără vreme?”
Of. you made me cry with both eyes!
Adrian Paunescu, doamna!…si pe mine, nu-ti mai spun!
Superb, Ada! O s-o duc si eu pe Eliza la Simbio si cand vor creste fetele poate ne vedem cu toate trei la o ceasca de socolata!
Why not?
eu nu sunt “relevanta” in ceea ce priveste masa… pt ca la Simbio sunt ca acasa, de fapt sunt acasa la cea mai buna prietena a mea sau sunt chiar la birou, daca e o zi mai “casual”!
masa “noastra” este cea de langa bar…
de la simbio andrei s-a invatat cu supa de brocoli si puiul cu cartofi, cartofii lor sunt cei mai buni… mai ales cand apar cei noi
experienta la restaurant/cafenea cred ca e buna pentru copii, ai ales cand vrei un tete a tete