Mesaj pe sticlă

16 Apr 2014 by Ada

Dragă Oana, Dragă Ana, Dragă Alina, Dragă Crina,

De câte ori citesc povești despre copii născuți prematur mă gândesc la copiii voștri. La Catrina, la Sofia, la Gabriella, la Arpi, la Irina.

Mi-aduc aminte, Oana, de hainele de păpușă pe care le-ai cumpărat pentru Catrina de la raionul de jucării. Avea un kilogram și 750 de grame și înota chiar și în cele mai mici body-uri ce se găseau la magazine. Azi Catrina e o domnișoară superbă, împlinește 10 ani și a trecut examenul pentru clasa ce va merge la liceu. E foarte deșteaptă și foarte frumoasă. Mi-aduc aminte, Oana, că acum opt ani, când s-a născut Sofia, era ziua mea și eu îi scriam sms-uri soțului tău în care îi spuneam că 11 aprilie e o zi bună, cei născuți pe 11 aprilie sunt oameni faini. Sofia s-a născut tot înainte de termen. Azi merge și ea la școală, e firavă, dar e o fetiță pe cinste. Acum opt ani încercam să-l încurajez, deși îmi dădeam seama că sunt doar vorbe. Eram cu toții semi-paralizați de emoție și teamă. Ție n-aș fi știut ce să-ți spun? Ce știam eu despre prematuri? Sinceră să fiu, tot ce știu despre prematuri am aflat de la tine. Și nu doar de la tine, ci și de la celelalte pruetene ale mele, pe care le-am înșirat mai sus.

Ana, mi-aduc aminte și de nașterea Gabriellei. Mi-aduc aminte că ai condus singură până la spital. Că ai reușit să lași băieții cu cineva, și tu, curajoaso, ai ajuns singură să te internezi și să treci prin a treia ta naștere prematură. Mi-aduc aminte că ați botezat-o pe Gabriella în spital și că nu întâmplător i-ai pus și numele “Maria”. Atunci am plâns, de spaimă, pentru că intuiam groaza cu care ați chemat preotul să îi dea un nume, intuiam ce era în spatele grabei și mă rugam să ieșiți cu bine din asta. Mi-aduc aminte că nici nu-mi puteam închipui prin ce treci, dar că aș fi vrut din tot sufletul să găsesc cuvintele potrivite, care să te încurajeze cât de cât în săptămânile pe care le-ai petrecut în spital.

Alina, când s-a născut Arpi, complet pe neașteptate, noi două nu eram prietene, dar te citeam. Țin minte că am citit povestea nașterii băiețelului tău  cu sufletul la gură. Pentru că nu-mi imaginam spaima pe care ai trăit-o atunci când te-ai adus pentru o ecografie de rutină și ți s-a spus că trebuie să naști, urgent.  La nașterea fetiței altfel au stat lucrurile. Eram deja foarte apropiate, trecuseră suficiente săptămâni cât să fiți amândouă în afara pericolului, nu ne temeam. Dar tare aș fi vrut ca atunci, când nu ne cunoșteam noi prea bine, să fi putut să îți spun ceva care să te facă să nu te mai temi sau măcar să încerce să te liniștească.

Crina, anul trecut am avut bucuria să număr împreună cu tine câteva săptămâni. Tu erai în spital și eu ți-am promis că am să vin să te vizitez, să-ți aduc prăjituri, să-ți spun bancuri și să te fac să râzi. N-am ajuns, deși mi-am propus, deși maternitatea în care ai stat atâta vreme era aproape de biroul meu, dar n-am ajuns și te rog să mă ierți. Te căutam dimineața pe Facebook, în special în ziua în care se schimba săptămâna și te întrebam? “29? 30? 31? Mai numărăm? Hai, gingașa, că poți. Mai stai puțin.” Când s-a născut fetița ta și ai botezat-o “Irina” am plâns de emoție. Știu că nu are probabil nici o legătură cu Irina mea, dar tot m-a atins, am plâns de bucurie că încă o Irină e pe lume și am fost și eu pe undeva pe lângă voi, măcar virtual, să vă țin de urât.

Dragele mele prietene, abia azi am găsit cuvintele pe care aș fi vrut să vi le spun atunci. Dacă aș fi putut, v-aș fi scris: “Puiul tău e mai puternic decât crezi!” Oare v-ar fi fost de folos vouă câteva vorbe de încurajare, venite de niciunde, care să se aștearnă pe un geam anume, cel ce vă despărțea de bebelușii voștri, prea mici să stea cu voi în salon? Ceva îmi spune că da.

La voi m-am gândit când am aflat că la maternitatea Polizu, locul acela unde cei mai mulți prematuri își trăiesc primele săptămâni de viață, între ei și mamele lor există o fereastră magică, pe care oricine poate scrie câteva vorbe de încurajare. Asta datorită companiei Dorna, care de ceva vreme se ocupă de dotarea maternităților din România cu aparatură de specialitate.

M-am gândit la voi și la emoțiile la care eu am fost doar martor de la distanță. M-am gândit la puterea voastră interioară, la răbdarea de care ați avut nevoie, la ce frumoși sunt azi copiii voștri și cât de tare mă bucur să fiu și eu pe lângă voi.

Voi, mamele de prematuri, sunteți o inspirație pentru noi, toate celelalte. Pe voi vă rog să intrați pe site-ul Ferestrei de speranță să le lăsați celor ce azi așteaptă cele 10 minute în care își pot vedea copiii, câteva vorbe. Cele pe care nimeni nu vi le-a spus. Cele care, dacă v-au fost spuse, v-au ajutat cel mai mult.

Pe voi, ceilalți cititori ai mei, vă rog să priviți aceste imagini:

Acum vă rog să vă imaginați că sunteți dincolo de fereastra maternității Polizu și numărați secundele care au mai rămas până vă puteți ține copiii în brațe.

Ce-ați vrea să auziți în secundele alea? Ce mesaj ați vrea să citiți pe sticlă?