Metode de-adormit copiii

22 Sep 2009 by

Bună dimineaţa! Aţi dormit bine? Dar ăla micu’? Azi am să vă povestesc despre somnul de care mie îmi e tare dor. Somnul acela liniştit, în braţele soţului, cu chicoteli  şi hohote de râs în miez de noapte, fără şşşşş că ne aude copilul, fără “maaaamiiiiiii”, fără “ai grijă să nu striveşti fata” sau “iar mi-a tras un şut în ficat”.

Nu vi s-a mai întâmplat nici vouă de mult timp? Păi de ce? Dacă sunteţi adepţi ai curentului “Attachment Parenting”, puteţi să vă opriţi acum din citit, înainte să vă enervaţi profund şi să mă ştergeţi din blogroll. Nu e nicio supărare, pe cuvânt,  reveniţi mâine, când o să scriu chestii mai puţin iritante, azi am de gând să reprezint şcoala cealaltă, care presupune că şi părinţii au drepturi. Dreptul la odihnă. Dreptul la intimitate. Dreptul la spaţiu propriu.

Unul dintre cele mai apăsătoare aspecte ale vieţii cu un copil mic e acela că, deşi e foarte mic, e peste tot, şi-n special, lângă mama. Cu cât e mai mic, cu atât are mai multe acareturi şi chestii fără de care nu poate trăi (mama lui, nu el, bietul, el nu vrea decât atenţie, lapte şi să nu fie ud). Dar dacă tu, tăticule, observi că mama e mai liniştită cu un umidificator de ultima generaţie şi o staţie surround pe post de baby monitor şi pentru buzunarul tău nu e o nenorocire prea mare, oferă-i-le mamei, pentru că, să-ţi spun un secret, dacă mama e liniştită şi copilul e.

Am tot respectul pentru familiile care reuşesc să convieţuiască împreună cu un bebe în dormitor. Fie pentru că spaţiul locativ tipic românesc e zgârcit şi imposibil de suportat pe termen lung, fie că mama alege curentul mai sus pomenit şi-şi coase copilul de piele (admiraţia mea pentru aceste mame e profundă, eu n-am fost în stare) fie că e mai comod pentru toată lumea să nu faceţi ture cu biberonul în miez de noapte. E alegerea voastră. Eu am să povestesc acum cum am reuşit să păstrez patul conjugal pe post de zonă liberă de bebeluşi, între orele 20 şi 5 dimineaţa.

În prima lună de viaţă a Irinei am dormit în camera ei, lângă patul ei, cu urechea lipită de fiecare respiraţie a ei, disperată de gândul că va muri în somn. Citisem eu pe internet că până la trei luni e posibil ca bebeluşii să moară în somn, pur şi simplu. Se numeste Sudden Infant Death Sindrome, sau SIDS, şi este o nenorocire pe care n-o doresc nimănui. Când Irina a împlinit o lună, consiliul de familie a hotărât că e momentul ca doamna Mamă să se întoarcă în dormitorul personal. Nu vă imaginaţi că au urmat nouă săptămâni şi jumătate de pasiune ca în filme, dar mărturisesc cinstit că există şi avantaje în a avea un soţ obişnuit să trăiască după fusul orar al Noii Zeelande. Când Irina a început să doarmă câte cinci ore legate, patul meu a fost cel mai minunat loc din lume, unde puteam dormi fără grijă. Dacă scâncea bebeluşul, ajungeam la ea din cinci paşi, înainte să se sesizeze vecinii sau alte persoane, cu sau fără blană, prezente în casă. Pentru că mamele au un radar special, care detectează cele mai mici sunete scoase de bebe, le aud fix în creier, fără să mai fie filtrate de urechi sau neuroni, le simt, de fapt, ca pe o înţepătură mai mică sau mai mare (în funcţie de intensitatea scâncetului) şi reacţionează instant.

Pentru a câstiga aceste cinci ore de somn legate, am înţeles şi am acceptat un lucru esenţial: bebeluşii vor să ştie pe ce lume trăiesc. Şi ce urmează să li se întâmple. Când abia ieşi din burtica mamei, unde simţeai clar cât se întinde universul, chiar şi un pătuţ cu zăbrele poate părea un infinit înspăimântător. Au nevoie, deci, de limite spaţiale, care pot fi stabilite fie înfăşându-l într-un scutecel de finet sau o păturică (fără a-l lega!) în poziţia sărmăluţă (vezi foto), fie lăsându-l să doarmă într-un coş de răchită special, ale cărui margini pot fi atinse cu mânuţele (dacă e prea mic, puteţi tapeta pereţii cu o paturică sau faceţi o husă mai moale). În felul acesta, bebeluşul nu se va mai simţi pierdut în spaţiu.

Rutinele sunt importante. Dacă în fiecare seară, cam pe la aceeaşi oră, veţi efectua aceeaşi succesiune de acţiuni, copilul va învăţa ce urmează şi va şti ce i se întâmplă. Rutina de seară a Irinei e aproximativ aceeaşi, de aproape cinci ani încoace:  baie, masă, poveste, rugăciune, pupic, drăgăleală, te iubesc, noapte bună, Irina. Am stins lumina şi am plecat. Ne vedem mâine dimineaţă.

Desigur, au loc mici variaţiuni. Uneori baia durează 20 de minute, cu scris pe pereţi, bătălii de vaporaşe, vânătoare de raţe, curse cu sirene, pluta pe spate printre petale de flori şi alte detalii pe care nu le mai înşir. Alteori duşul Irinei durează 5 minute pe ceas. E bine să le faceţi baie în fiecare seară. Joaca în apă îi oboseşte şi-i linişteşte. Mai şi miros  frumos apoi. După baie, bebeluşului Irina i se făcea masaj cu cremă de gălbenele (este o minune, un must-have, un panaceu) sau cu ulei de cătină. Apoi urma masa. Cel mai frumos cadou pe care l-am primit după naşterea Irinei a fost un balansoar uriaş, în care am alăptat-o până la cinci luni, apoi i-am dat biberonul, până la un an. Din momentul în care am renunţat la biberon, mesele Irinei s-au mutat în bucătărie. Fără excepţie. Apoi, după masă, turele anticolici, un cântec de leagăn sau o poveste (când a mai crescut) şi după mângâiat pe frunte în timpul rugăciunii, pupat şi declaraţie de dragoste, plecam din camera ei, fără să privesc în urmă. Fără remuşcare. Spre viaţa mea de după bebeluş. Aşa am avut timp liber seara, cât a fost mică şi se culca devreme.

În perioada dinţilor şi a colicilor, când nimic n-o alina, n-o lăsam să urle, ne era milă. Am bătut mulţi kilometri cu ea în braţe, i-am cântat, i-am dat toate siropurile existente pe piaţă, ne-am rugat, am plâns de mila ei şi a vecinilor noştri, dar cel mai rău am plâns de neputinţă. Aş fi luat asupra mea toate durerile ei, numai să n-o mai văd chircindu-se de durere. Apoi am descoperit că dacă deschid puţin geamul, cât să se împrospăteze aerul, să se schimbe puţin temperatura din cameră (aveţi grijă, nu coaceţi bebeluşii!) adoarme.

Când a început să se dea jos din pat, ne-am trezit nu o dată cu ea în dormitor. Convenţia acceptată de ambele părţi a fost că noaptea se doarme. Nu aprindem lumina, nu negociem. O luam în braţe şi o duceam înapoi în pătuţul ei, legănând-o pe drum şi explicându-i pe şoptite că “e noapte şi noaptea toţi copiii dorm”. Copil bun, Irina a înţeles.  E drept că au fost nopţi în care am dus-o înapoi în patul ei şi de câte zece ori. N-apucam să ajung înapoi la uşă, că era deja lângă mine. După câteva nopţi în care ne-am măsurat răbdările, a fost iar bine. La fel de adevărat este că aceste câteva nopţi s-au repetat ciclic în fiecare an. Dar n-am cedat. Avea camera ei, ceea ce în România de azi e de multe ori un privilegiu. Iar mie îmi plăcea spaţiul meu şi nu simţeam prin asta că sunt o mamă rea. Copilul meu avea parte de mine aproape 18 ore din 24.

Am avut noroc să nu fie bolnavă des în copilăria mică. Am avut noroc că tatăl ei patrula noaptea şi o învelea, Mitz o păzea de visele rele, iar eu eram la doar cinci paşi distanţă de ea, ajungeam imediat la locul faptelor. Aşa se face că de pe la un an până nu demult, Irinuca s-a culcat la opt seara cel târziu, fără să fie legănată pe picioare, ori ţinută de mama de un degeţel până adoarme. E drept că s-a şi trezit cam de pe la cinci dimineaţa, dar serile noastre erau liniştite şi, cu puţin noroc, ar fi putut fi seri în doi. Au fost o vreme aşa. Şi-n timp ce eu scriam Crăciunuri la Liternet, sau moderam forumuri de mame, auzeam poveşti de groază cu copilaşi ce n-adormeau decât cu mama pe post de suzetă sau legănaţi-scărpinaţi-mângâiaţi de jumătate din familie, care apoi nu mai îndrăznea nici să sufle, de teamă să nu se trezească micul terorist şi să o ia de la capăt tot castingul prezent la operaţiunea “Somnul”.

Eu nu zic să faceţi ca mine. Ştiu că nu există doi bebeluşi la fel. Dar mai ştiu şi că pentru sănătatea familiei, pentru bunăstarea cuplului, de dragul soţului, e bine ca el să nu fie exilat pe canapea prea mult timp. Până la urmă, chiar şi mamele au nevoie să fie strânse în braţe şi învelite când dorm. Măcar din când în când.

Somn uşor!

 

Related Posts

Tags

Share This

17 Comments

  1. alina downunder

    Ada, exact, fiecare copil e diferit. Am prietene care au reusit, ca si tine, sa tina copiii in alta incapere decat dormitorul conjugal. Si, de ce sa nu recunosc, le invidiez, cateodata. Des. 😀

    Eu attachement parenting am practicat impinsa de fete, m-am lasat pe mana lor, pt ca altfel nu-mi iesea nimic. N-a avut un nume teoria decat dupa ce o practicasem deja, am recunoscut gesturile mele ca facand parte dintr-un curent de parenting abia tarziu.

    Am facut co-sleeping pt ca, initial, ma durea atat de tare burta de la operatie, incat sa fac ture in miez de noapte, sa ridic copilul si sa-l pun la loc mi se parea infiorator de complicat. Plus ca aici nu aveam un apartament mic romanesc, aveam cale lunga (pt mintile mele adormite) pana la nursery.
    Apoi, fetele mele, toate trei, au avut prostul obicei, sa zicem, sa planga fara consolare, ore intregi (nu exagerez), daca nu erau la mine (sau tati) in brate. Asta nou-nascute, ca sa nu zici ca era obisnuinta.
    Maria si Catrina au plans pana la voma. Nu s-a putut face, nici sa vrei, controlled crying cu ele. Cu Anna am incercat si asta destul de insistent, in disperare de cauza de fapt, pt ca pe la 6 saptamani nu dormea decat cate 10-20 de minute odata, iar eu eram la pamant de oboseala. Da, adormea plangand, pana la urma, ii lua o ora sau doua, nu zic, dar se trezea dupa aceleasi formidabile 20 de minute. Si incepea iarasi! Nu tinea nici faza cu tricoul, nu era nici de la scutec ud, nici de foame, nici de insuficienta ori prea multa umezeala/caldura … era pur si simplu dorinta de a ma simti pe mine, caldura corpului meu. Iar colicii cereau dormitul burta pe burta.

    Cei care au pus bazele AP sustin, si inclin sa fiu de acord cu ei, ca sunt copii care-si fac nevoile cunoscute mai tare decat altii. Unii sustin ca sunt componente genetice si iarasi trebuie sa le dau macar partial dreptate – eu am fost un copil care a urlat din toti rarunchii in pruncie, din pacate fara rost. Adica eu nu am primit-o pe mama ca recompensa. Si poate tocmai de-aia le-am dat, fetelor mele, ce au cerut.
    Am mai citit la un moment dat ca daca parintele trece in copilaria sa de exemplu printr-o perioada de foamete, chestia aia se inscrie genetic in ADN, iar copilul are toate sansele sa capete tendinte de obezitate, tocmai pt ca in codul lui spune ca are nevoie de cat mai multa hrana, nu se stie niciodata cand nu va mai avea acces la ea. Posibil ca asa ceva sa fi fost si la noi. Sau la altii. Dar crede-ma ca asa cum si tu ai avut perioade in care nu ai putut-o lasa pe Irina sa urle fara consolare (colici, boala), asa nici parintii care au asemenea copii, care cer si cer si cer, nu pot refuza. E sangele care raspunde in tine la nevoia copilului.

    De aceea e foarte greu sa generalizezi. Si sa oferi retete.

    Iar teoria mea personala, daca-mi permiti s-o emit, e ca generatia de copii de acum, care creste cu tendinta la moda de AP, educatie libera, co-sleeping si purtare non-stop in brate, e tocmai rezultatul generatiilor nascute in anii ’60-’80, cu parinti formati la scoala educatiei si disciplinei stiintifice, hranitului cu formula pt ca e mai sanatos (!), scutecelor dispozabile pt ca sunt mai igienice samd. Tot valul ala de parinti de atunci si-au gasit rapid aleanul in teoreticieni ce proslaveau dresajul bebelusilor, societatea neavand nevoie de fiinte slabe de inger, ultra-emotionale, ci de parintii duri, energici, intransigenti, sa ridice lumea pe culmi de progres si civilizatie, nu alta! Iar acum copiii lor fac exact pe dos.
    Asta e riscul oricei teorii urmate orbeste, consecintele se vad (mult prea) tarziu.

    Din experienta, pot spune cu mana pe inima ca acesti copii, crescuti legati (dar nu total) de mama, devin mult mai usor independenti. Maria acum nici nu vrea sa mai auda sa doarma cu noi. Iar de cerut in brate cred ca n-a mai cerut de la 1 an jumate. O luam noi uneori, de placere. Anna, la fel, nu mai doreste sa fie purtata de ceva luni bune. Au o alta maturitate emotionala fetele mele, s-au rupt, mi-e clar asta, pt ca au avut incredere ca sunt, eu sau tati, mereu in spatele lor.

    Si sa stii ca si tu, fara sa vrei, pui in practica principii AP. Doar ca nu-ti iei teoriile din carti, ci din bun-simt si instincte de mama. Nu e vorba ca o mama e mai dedicata sau mai profunda daca face asa sau altfel, o mama care-si cunoaste bine copilul si-i stie nevoile, i le recunoaste, fara a uita ca mai exista si ea, bineinteles, a gasit calea potrivita in familia respectiva.

    Totul e o negociere, de fapt. Intre nevoile membrilor familiei. Care, cand, cum, are prioritate. Daca un singur personaj e neglijat, clar ca se strica echilibrul acolo.
    Daca iti spui de la bun inceput ca asta vrei sa faci si asta e planul, ai gasit rezolvarea, trebuie doar sa o aplici in mod constant, e mult mai usor.

    Fireste, depinde si de partener.
    Si de marimea patului. 🙂
    Cel mai important e sa fie o decizie cu care toata lumea sa fie impacata. Fie ca e vorba de impartit patul, camera, ori dimpotriva. 🙂

    ps Cum noi suntem amandoi in pat cu copilul, de multe ori ne inghesuim un pic, punem o perna mare la una din margini, copilul langa, iar eu intru la mijloc, intre sot si bebe. Si uite asa si eu primesc o imbratisare, si bebelina. Exista solutii pentru toate problemele, trebuie numai sa vrei sa le gasesti. 🙂
    pps Apropo de SIDS, sper ca stii ca de fapt e ceva absolut necunoscut caruia i s-a pus un nume doar pt a da senzatia ca e controlabil. Sunt parinti inconstienti multi pe lume. Care fumeaza in camera in care doarme bebelusul fara sa deschida un geam, mame care se culca bete crita si apoi se rastoarna peste copil in pat. Sau familii in care astmul e prezent ca mostenire din neam. Sau pur si simplu copii care se nasc cu sindroame, boli, suferinte de care medicina inca n-a aflat. SIDS inseamna accidente. Incontrolabile unele, controlabile altele. De aici recomandarea impotriva co-sleepingului. Cauta insa o statistica in care sa se spuna cati dintre bebelusii care dorm cu mamele lor, cu parintii, mor de SIDS. Ori din cauza ca mama s-a urcat pe ei. 🙂

    • Te-am suparat, Alina? Sper ca nu:) Eu nu generalizez, nu dau lectii. Sunt perfect constienta ca la mine tin trucuri care la altii nici vorba sa aiba vreun efect. Da, cosleeping are avantaje. Recunosc, diminetile in care Irina se trezeste inaintea mea si ma pupa pe frunte sunt parca mai luminoase. Dar cate canutze mi-am luat in cap inainte sa ajung la pupicul pe frunte? Nici nu le mai numar. De cate ori o invelesc pe noapte? A devenit deja reflex. Dupa cum, din reflex, cand pun mana pe dansa o mangai, si-am ajuns sa-i mangai si pe cei mari, pentru ca asa s-a invatat mana mea, cum atinge alta mana, sa incerce sa aline. Dar e important, zic, pentru sanatatea cuplului, sa ai macar in gand tu, ca mama, ca femeie, ca mai e un suflet pe langa casa si ca si acela trebuie ingrijit. Ca si tu ai dreptul din cand in cand sa respiri, macar in somn.

      • alina downunder

        Vai, Ada, cum să mă superi??? Am vrut doar să completez ce ai spus tu, sper că nu s-a înțeles altceva! Îmi cer iertare dacă asta a reieșit!

        Știu că multă lume se teme de co-sleeping tocmai în ideea că odată început, nu se mai poate sista. Eu însămi am intrat în el la fel de temătoare, dar fără altă soluție. Și am vrut să spun că nu e o tragedie, că se poate, e greu (după cum știi), dar nu e pe vecie. Primul an de viață al copilului mi se pare o perioadă rezonabilă de tolerat din partea părinților. Uită-te la mine că am supraviețuit de trei ori pe atât, unul după altul. Sau una după alta. 🙂
        La tine e altă situație, știu, Irina e mare. Dar cu atât mai mult în momentul în care se va putea să o trimiți în camera ei nu vor fi probleme.
        Încearcă să privești partea plină a paharului, zic eu, că vă încărcați cu energie una de la alta. În loc să te uiți pe fundul lui, unde e gustul ăla amar de sleep-deprivation. 🙂

        Și să precizez că nu fac propagandă co-sleeping-ului. Doar spun, din experiență îndelungată, că atunci când altceva nu merge, merită încercat, câtă vreme copilul e un bebeluș și are nevoie de asta. Și mai târziu, în situații critice – de boală, de alte probleme. 🙂

  2. da, depinde doar de marimea patului.
    ce mai frumos decat sa te imbratiseze si copilul, si sotul ?
    🙂
    Poti sa te tii de mana cu bebe la mijloc.
    Ca Gh vrea sa ne aiba pe amandoi.
    Fata e deja mare, nu ne mai lasa cu ea….

  3. Nu ştiu de ce de la o vreme te descopăr altfel. Mult mai mult text, mult mai multă substanţă. Nu spun că înainte nu era la fel, dar acum parcă e MAI mult. 🙂
    Deci: în 3 ani de existenţă cu un copil am trecut periodic de la dormit împreună: când era mititel, cezariana durea şi nu aveam dispoziţia necesară să mă ridic la fiecare 2 ore să-l alăptez, apoi să revin în patul matrimonial; aşa că am scos soţul din patul matrimonial şi ne-am instalat noi; apoi a urmat perioada când nu se mai trezea noaptea pentru alăptat şi atunci am aplicat o regulă de teroare, de care toate mămicile attachement parenting ar fi îngrozite: îl lăsam să plângă urmărind ceasul: la început 1 minut, apoi 2, apoi 3 apoi 5, apoi 10 până nu se mai trezea defel noaptea şi dormeam fericită într-un pat mare, cu perna mea şi acoperită cu plapuma mea caldă; apoi a crescut, l-am mutat în pat de 1 persoană din care putea cu uşurinţă să se dea jos. Sigur, a ajutat şi faptul că putea să meargă foarte bine:D şi mă trezeam la o anumită oră din noapte cu el în dormitor chemându-mă. Şi aşa patul ăla de 1 persoană culca 2 persoane: pe micul pui de cioară şi chiar pe cioară care doarme chircită, cu gâtul suspendat pe un suport tip burete cu grijă să nu lovească cu picioarele copilul; care cioară se trezeşte mai ameţită decât s-a culcat. Recunosc, e vina mea pentru că mi-a fost mai uşor să mă mut cu el şi să dorm decât să stau lângă el până adoarme şi apoi să mă mut în dormitor la loc. Totuşi, în puţinele dăţi în care am încercat rezultatul a fost zero pentru că oricum venea după mine.
    Deci? Soluţie? 😀 Că mi-e dor de un somn de 7 ore în patul meu ….

    • “Acum esti baiat mare. Doar bebelusii dorm cu mama in pat” Sau un pat in forma de masinuta in care mama NU mai incape.

    • alina downunder

      Greșești când spui că te faci “vinovată” că ai dormit cu el în pat. Ai făcut ce ți-au dictat instinctele – deci ce era mai bine pt voi atunci.
      La noi a funcționat excelent prezentarea pozitivă a noii încăperi, noului pat “uite ce frumos e aici, uite ce lenjerie cu Winnie the Pooh, uite ce pat maaare, ca de oameni mari” etc etc etc. 🙂

  4. aaa, f greu ma lasa sa o tin de mana pe strada 🙂

  5. Mama Ada, cum se potriveste postarea asta a ta cu ceea ce am scris eu acum cateva zile si cu problemele cu care ma confrunt eu de ceva vreme …
    Philip nu mai vrea sa doarma in patul lui sub nici o forma, iar eu, impart acum patul conjugal la trei, cu Philip intre noi. Sufar cumplit ca nu-mi pot imbratisa barbatul noaptea, ca dorm pe-o margine, gata gata sa cad din pat, ca ma trezesc mai obosita decat m-am culcat. Nu am solutie deocamdata. Patul lui il impunge pur si simplu. Si-l sperie. Si-l ingrozeste. Si asta s-a intamplat dintr-o data. Nu stiu de ce sau nu sunt sigura ca stiu de ce.
    L-am lasat sa planga, o noapte, doua, trei, adoarme epuizat si tot se trezeste la un moment dat si-o ia de la capat. Si-l trezeste si pe Rayan si apoi ma lupt cu doi.
    Cu Rayan in camera sau in pat nu-l pot culca din cauza programului lor diferit si din cauza faptului ca Rayan e extrem de gelos si ca atare nu am incredere in el. Inca! Asadar, eu dorm de 2 saptamani cu Philip in pat. Si el se simte minunat, noi insa nu!

    • alina downunder

      Andreea, o să treaca, garantat. Dă-i câteva luni și va fi alt copil. Are o perioadă proastă, atâta tot.

  6. Eu am avut aceiasi experinta ca si Ada . Nu cu unul ci cu doi copii.
    Alina stie 🙂 am postat si eu un articol asemanator acum cateva luni si ne-am conversat acolo.

    Si la noi rutina a fost sfanta. Nu i-am lasat sa planga dar nici nu am putut sa ii iau in pat cu mine. Am preferat sa fac ture noaptea, sa calmez in brate dureri de dinti, colici dar au stiut sa invete sa adoarma singuri, jucandu-se in patut cu jucariile dupa 6 luni sau adormiti la san in primele luni si pusi in pat.

    Tot devreme s-au culcat si ai mei , cel mare a inceput sa se culce dupa ora 21 maxim 22.30 din clasa a II a , cel mic la 20.00 e in pat, la maxim 20.30 deja doarme.
    Curios a fost ca ambii au preferat o lumina de veghe in camera si o caseta/CD cu muzica linistitoare sau povesti .

    Oricum la capitolul somn/ culcare am fost o norocoasa.

  7. Ada si Lala, si noi am avut si avem aceeasi experienta cu amandoi copiii. Rutina e sfanta. In timpul saptamanii ii ducem in pat la 8 jumate, maxim 9 jumate se doarme. vinerea seara de regula le dau voie sa stea pana mai tarziu. Sau sambata, depinde de program. Cand si cand cer ei la noi in pat sau ii invit eu sa le fac o surpriza. Asa, cam o data pe saptamana. Ei sunt tare fericiti. Si eu pe langa ei. Dorm tare rau cu ei in pat, dar asta conteaza mai putin :))
    In fiecare seara citim poveste, cam 20-30 de minute, mai stam pe intuneric 5 min de vorba, ne pupam, ne chitaim si apoi stingem lumina.
    Cred ca important e ca fiecare familie sa se simta confortabil. Si atat. Totul e ok cand toata lumea e fericita.

  8. alina downunder

    De acord, rutina e importantă. Și noi am avut cu toate trei fetele elemente fixe în programul de somn. Doar că ele n-au vrut independența decât după vârsta de 1 an și ceva. 🙂

  9. madalina

    Ada,
    Cu toate ca inca nu am un bebelus, cu toate ca imi doresc foarte mult, iti citesc blogul constant. in timp ce citesc invat, ce sa fac, cum sa fac, mi se pare minunat modul in care o cresti pe Irina. Am si eu prietene care au copii, dar din ceea ce citesc in blogul tau am ce invata. Sper sa reusesc atunci cand o sa am un bebe sa il cresc la fel de frumos cum faci tu cu Irina, sa nu fiu prea obosita, stresata, etc pentru a-i citi povesti sau pentru a face tot felul de giumbuslucuri pentru ca cel mic sa manace.
    Asa ca iti multumesc pentru tot ceea ce postezi pe blog 🙂 pentru mine e o placere sa il citesc de fiecare data.
    O zi buna

  10. Multumesc, Madalina! Rabdarea vine pe parcurs.

  11. Mira

    Cine a inventat proverbele, sa-i dea Dumnezeu sanatate! Cum il inveti, asa il ai! Am dormit in camera cu fetita,de la nasterea ei pana la 3 ani! N-am avut incotro din lipsa de spatiu. Apoi ne-am mutat si ne-a luat un an de zile sa o dezvatam de acest obicei. Am jurat ca la al doilea copil, nu mai fac asa ceva(si n-am mai facut)!
    Da, e minunat sa te trezesti ochi in ochi cu ingerasul tau, sa-l auzi chicotind in somn, sa adormi pe ritmul respiratiei lui…dar e daunator! Pentru parinti ca si cuplu, iar pentru copil nu mai zic.
    Este ceva ce am inteles in momentul in care am avut-o pe Sara in brate prima oara, pe 03.05.2002, ora 17.00. Am inteles ca acest copil frumos care a luat nastere si in trupul meu printr-o minune de Dumnezeu inventata, nu e al meu! Da, nu e al meu! E o persoana noua, care va insemna ceva, va avea un rol in viata, un sens si o contributie. E pur si simplu un alt om, pe care am rolul sa-l indrept pe calea cea buna, sa-l ajut, sa-l apar, si sa-l fac mare! Independenta se invata, iar dormitul cu parintii in pat nu e pe lista. Nu ar avea rost sa povestesc de cate ori am plans de mila puiului ca vroia cu mami in pat sau era bolnavior si singurel acolo, in patutul lui. Dar boala trece, si obiceiurile proaste raman. Si sa te tii atunci!
    Asa ca scuze avem toti…mila, iubirea, boala, singuratate…dar acestea sunt slabiciunile noastre care ne fac sa luam decizii proaste pentru copilul nostru si sa-i rapim sansa la prima lectie de independenta.

css.php Privacy Policy