Mi-e dor de prietenele mele pe care le-am avut

3 Nov 2011 by

… care nu ma mai sună sau nu-mi mai răspund la telefon.

care sunt ocupate cu copiii mai mari sau dimpotrivă, cu niciun copil, pentru că ai lor sunt deja la facultate.

Care nici nu mai știu că de când nu ne-am văzut m-am mutat de trei ori sau sunt atât de debusolate de desele mele mutări încât nici nu mai întreabă acum unde stau.

Se vorbește despre depresia post partum. Nu se vorbește despre izolare, despre sindromul ne-ieșitului din pijamale cu zilele, despre incapacitatea de a te mai aduna din așternuturi și de a ieși din casă măcar pentru a aerisi copilul, despre cum după ce nu dormi șapte luni (ok, maine se fac șapte) și-nainte de asta alți șase ani ai și momente în care ai da orice să poți să pui capul jos și să fie liniște.

Acum când scriu e liniște, de jumătate de oră și mai bine. De ce nu dorm? Pentru că Murphy lucrează. Bebelușii au senzori antisomnul mamei care se manifestă astfel: oricât de adânc ar dormi, în cinci secunde după ce mama a pus capul pe pernă în scopul clar de a dormi, încep să urle. Allllaaaaarrrrrrm.

Și mai e ceva despre care nu se vorbește, în familiile cu mai mulți copii.

Zilele mele sunt lungi si relativ singure. Noroc cu socializarea virtuală, aș lua-o razna fără mamele care s-au dat ca și mine prizoniere din dragoste față de boțurile astea care râd cu gura până la urechi. După-amiezele sunt cele mai grele, în special după ora 14. Până se face ora la care vin acasă Irina și Laur parcă trec secole. Ei vin pe la 18. Copilul mic trebuie culcat pe la 19. Ei… Cel mai greu de trecut prag de oboseală este acesta: când după o zi în care copilului mic i-au dat dinții, a pus piure de fructe pe pijamaua curată și pe trei sferturi din suprafața bucătăriei, a plâns neconsolat, a vrut să se ridice în picioare, s-a rostogolit până a ajuns pe masa de cafea și iar a plâns neconsolat ori de câte ori ai încercat să-l culci, când e cam șapte și jumătate așa, zic… și trebuie să te ridici de lângă el, să cumpănești dacă are sens să-l muți în pătuț sau îi cedezi și patul conjugal, când dai să ieși fără să scârțâie parchetul prea tare la fiecare pas și dincolo de ușă știi că te așteaptă restul familiei. Copilul cel mare. Trebuie hrănit, îngrijit, gâdilat, întrebat de vorbă, trimis la culcare. Momentul acela în care te-ntorci cu spatele la bebeluș și dai să te ridici fără să faci zgomot, ca să o iei de la capăt.

Am obosit. Și adevărul e că nu mă mai caută niciuna dintre vechile mele prietene. Noroc cu două Ane și-o Alină.

Ieri când Alina a intrat în sufrageria mea și-a zis: am venit, hai, ce vrei să faci? mi-a venit să plâng. Era ora patru. Nu mai voiam nimic. Dar ce bine mi-a picat că m-a-ntrebat ce vreau să fac.

Related Posts

Share This

27 Comments

  1. eu vin contra produse :)) ce oferi? e sistem barter

    • Ok, Maria, tie iti dau inapoi ce mi-ai imprumutat. Plus sarja a doua din ce povesteste Alina.

  2. Zu

    Hait, mai ca mi-au dat lacrimile mie acum. Sunt la un telefon si cateva strazi distanta si am umeri pufosi, taman buni de vaicarit pe ei: just call.

    @Maria: sa-ti spun din frigider… are o ciocolata facuta nu-stiu-cum buuuuna rau, de mancat singura pe canapea, ascunsa de toata lumea 😀

  3. eu nu pot sa-ti transmit decit gindurile cele mai bune si toata intelegerea mea…e un sindrom de epuizare pur si simplu in care esti tirit si ai senzatia ca in curind te vei prabusi…dar stii si tu ca uneori vor veni zile mai senine.sa vina cit mai repede,e urarea mea!:)

    • Gata, au venit! M-am tuns, m-am pensat, m-am coafat, mi-am dat unghiile cu rosu… Diseara joc la o nunta. Yeah! Celebram viata.

  4. Ana_P

    Ce coincidenta… Chiar ieri ma gandeam ca mi-ar placea sa am o prietena ca tine… sincer, chiar ieri am gandit exact fraza asta :).

  5. off, e tare, tare greu. si probabil ca o sa mai dureze inca vreun an (2 maxim), cel putin la mine asa a fost. dar or sa vina si vremuri frumoase, cu somn, filme, iesiri in oras cu sau fara copii. si cu multi prieteni noi.

  6. nu pot sa-ti spun decat ca te inteleg, mie nu-mi pare atat de greu, dar deh, la mine au trecut numai 3 ani de nesomn si toate cele ce le-ai spus mai sus. capul sus, stii si tu ca o sa fie bine!

  7. Andreea

    Offf! Mie mi-e dor de zilele alea de neiesit din pijamale … Acum ajung cu greu in pijamale. Copilul a crescut si departarea de el ma macina … Si stiu ca asta e doar inceputul!!!

    Fiecare varsta e cu problemele ei … acum da piureul prin juma` de bucatarie, maine-poimaine da de sertarul cu lenjerie, apoi da cu dintii de un copil de la gradi si ajungeti iar la A mic de mana …

    In alta ordine de idei, mie mi-e greu sa cred ca ai intrat in monotonie … Tu esti “cafeaua mea sorbita in tihna”, mometul ala de placere il am cand te citesc.

    Nu cred ca ai nevoie de umar ori de consolare … Cat despre prietene, care crezi ca ti-au uitat nr. de telefon sau adresa, avem parte toti … in viata asta efervescenta!!!

    • Andreea, nici eu nu-s perpetuum mobile. Buba tocmai asta e. Cei din jurul meu sunt asa obisnuiti ca eu sa pot, sa rezolv, sa stiu, sa fac rost, sa gasesc o metoda, incat atunci cand mai ajung si eu lata pe podea au un soc. Cum adica, nu mai poti. Stim ca poti! OK, asta e valabil o vreme:)

  8. Bune si acele doua Ane si-o Alina! La mine chiar nu e niciuna, nici macar sora…
    Bine ca exista prieteniile virtuale, pe mine ele ma hranesc si imi dau puterea de a nu ceda!

  9. Nici pe mine nu ma mai cauta nimeni, dar nu pentru ca am copii mici, nici pentru ca nu mai ies din pijamale. Acum am mai mult timp si disponibilitate ca oricand sa discut, mai ales ca stii cat sunt de singura, dar oare de ce nu ne cauta nimeni? 🙂
    Eu nu sunt mama, nu stiu a da sfaturi, dar daca ai chef de vorbit despre orice, ma gasesti pe messenger mai mereu. Cu urechile si inima deschise 🙂

  10. dina litzica

    Anda, hai, sus mustata! trece! am fost si eu pe strada aia, mica, ingusta, intunecoasa. Si aveam impresia ca am dat intr-o fundatura. Ca viata mea insemna doar scutece, jucarii, spalat, calcat, tenis, scoala, meditatii, adidasi rupti, de cumparat altii, iubiri de 14 ani, teze la care nu se invata nimic, sedinte cu parintii (ghemotoc in banca din fund)… au trecut. si parca-mi pare rau. da’ mai bine zii, nu vrei sa ne-mprietenim? 🙂

  11. ruxij

    imi pare rau, e ft ft greu.am tecut si eu prin ceva de genul asta si culmea era ca mi se parea ca sunt anormala ca gandesc asa.eu nu am doi, am numai unul, cred ca cu 2 ar fi criminal.la 1 an am si divortat, si sa vezi atunci depresie pe mine, nu stiam pe unde sa ma mai bag ca sa ascund si suferinta si oboseala,groaznic.sper sa nu mai trec vreodata prin asta.la mine s-a luminat treaba, deocamdata…but you never knwo what comes next 😀

    • Ruxi, ma bucur ca s-a luminat, divorturile sunt cumplite. Sper sa ramaneti bine. Si eu sunt bine, dar uite, mai obosesc…

  12. Va multumesc frumos. Nu-s in stare sa raspund acum la fiecare comentariu in parte, dar mi-au facut bine.

  13. ender77

    salut
    desi te citesc de multa vreme nu am scris nimic pina acum. apreciez mult ceea ce scrii aici si iti multumesc pentru ca o faci. sunt tatal a 2 copii si desi vad ca aici scriu in general numai femei indraznesc sa iti spun: keep walking. si nu e de la alcool. ai nostrii au 3 si 7 ani si sunt niste copii minunati asa cum ii vad si pe ai tai. ei sunt si vor fi mereu ratiunea de a fi inca in acest loc (cel putin pentru noi asa e). stiu ca e greu si pentru o mama e infinit mai greu. insa stii si tu ca merita. un singur suris sau o vorba de la ei si te simti zeu. “Life is like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get” run Ada run. si daca nu mai poti si nu mai poti, spune si vei vedea ca vor fi multi care isi vor oferi ajutorul. cu deosebit respect, Dan

  14. ramona

    Ada, tu esti buna ca painea calda.

  15. Te imbratisez, atat.
    Noroc ca uitam momentele astea! Si ca timpul trece repede…

css.php
Privacy Policy