Misterioso altero, croce e delizia …
Ploaie rece de noiembrie. Mi-am terminat portia de interviuri din dimineata asta si mai am doar 3 ore pana cand trebuie sa plec spre copiii pe care vreau musai sa-i intalnesc pentru Atelierul de povesti, editia vieneza. Urc dealul cu pantofii de piele intoarsa mustindu-mi de apa, trec prin gradina baroca gandindu-ma doar ca ultimii kilometri pe care i-am parcurs, de la Stephansdom pana pe Prinz Eugen Straße, au fost poate printre cei mai fericiti kilometri pe care i-am facut vreodata pe jos pe asa o vreme de stat in casa. Umbrela s-a rupt ieri, vanturile Vienei nu au crutat-o. Dar nu-i nimic. Mergem sa vedem expozitia permanenta Klimt la Upper Belvedere. Asta dupa ce ne-am minunat de ciocolateria Imparatesei si de culorile ireale din Stephansdom, date de filtre verticale plasate in fata vitraliilor adevarate si-am mirosit o multime de ceaiuri la Haas&Haas.
Nicaieri nu am simtit asa, ca in Viena, nevoia de a ma apropia de arta. Poate si pentru ca arta e peste tot si acum imi e la indemana, poate si pentru ca iata, merg prin Viena insotita de oameni care stiu ce sa-mi arate si-n doar doua zile am absorbit prin toti porii mai multa lumina si culoare decat in ultimii trei ani la un loc. Nu eram un fan al muzeelor pana nu m-am surprins fericita pe o bancuta, mangaind cu privirile tablouri despre care poate auzisem, dar pe care pana ieri nu le bagasem in seama. E o fericire geamana cu cea pe care o incearca atletii de ocazie atunci cand reusesc sa alerge primii lor cinci kilometri si la capatul lor nu se prabusesc, ci, dimpotriva, adrenalina le scalda creierul atat de tare incat se simt bine, un bine pe care nu pot pune degetul, dar pe care il vor mai cauta cu siguranta. Asa si eu, dupa ce am constientizat binele indus de expozitia de la Albertina si m-am trezit foarte pe nepregatite trasa de mana intr-o expozitie de arta contemporana in Palatul Palfy inainte de a doua cafea a zilei, n-am mai tinut cont de pantofii uzi, nici de timpul scurt si am cerut musai sa mergem la Belvedere. Ja, ja, a spus Hannes, sotul gazdei mele, te ducem la Belvedere. Poate daca mi-ar fi spus ca e de mers pe jos cam un kilometru de la intrarea in curtea Palatului Belvedere pana la intrarea in expozitia pe care o cautam, m-as fi desumflat si as fi zis lasa, data viitoare. Dar nu mi-a spus, a zis doar sigur, mergem la Belvedere. Ja, ja!
Si iata-ma. Flish, flish, flish, flish, la fiecare pas, cu esarfa mea de 2 mai gata uda atarnandu-mi pe spate, motivandu-ma singura. Hai, inca putin. Nu mai e mult. Pana la monumentul eroilor sovietici si de acolo o luam in stanga si mergem prin parc si imediat ajungem. Imediat a fost cam in 20 de minute, dar a meritat. Si pana la urma nu atat pentru Klimt, care da, e frumos, dar trebuie sa stai sa-l vezi, cat pentru Messerschmidt si pentru Orfeu si Euridice si pentru Corabia Nebunilor a lui Oskar Laske. Cred, sincer, ca daca aveam vreme, as fi stat o ora doar sa ma uit la Corabia nebunilor. Cat despre Klimt, in mod surprinzator, nu sarutul m-a emotionat, nici femeile lui aurite, ce mi s-a lipit de minte a fost tabloul care il infatiseaza pe Josef Lewinsky in rolul lui Carlos in “Clavigo”. 60×44 centimetri de mai mult negru, care privit dintr-o parte arata intr-un fel, privit din alta, in alt fel. Am iesit nauca din Belvedere, cu sentimentul ca nu stiu nimic despre nimic si n-o sa-mi ajunga o viata pentru cate as avea de invatat.
Despre atelier am sa va povestesc intr-un post separat, imediat ce ajung si la mine niste poze. Ce va pot spune e ca oriunde as merge, copiii sunt superbi si abia asteapta sa li se dea ocazia sa spuna lucruri. Multumesc gazdelor mele si le cer scuze ca am fugit dupa fix o ora, de vina e Sabina.
Sabina mi-a spus ca la Opera din Viena, cu putin timp inaintea spectacolului, se vand biletele de 3 euro, care iti permit sa urci la cucurigu, la galerie, sa vezi spectacolul, e drept ca stand in picioare. Credeti-ma, as fi stat in picioare trei ore sa vad La Traviata la Opera din Viena, desi eram pe tocuri de-acum si mersesem nici nu vreau sa ma gandesc cat in ultimele trei zile. N-am avut noroc, pentru biletele alea se sta la coada de la cinci si se termina extraordinar de repede. Vedeti insa, in fata Operei e un ecran urias. Si tot in fata Operei sunt boxe. Si tot in fata Operei, chiar si cand ploua, sunt puse cateva randuri de scaune de plastic. Pe care n-ai decat sa te asezi daca chiar vrei sa vezi spectacolul si inauntru nu ai apucat sa intri. Ce femei frumoase si elegante au trecut pe langa mine in graba, pe cand habar nu aveam de unde sa o iau pe Cornelia… Dar noi suntem curajoase. Cornelia a zambit la baiatul de la magazinul de suveniruri si a capatat un pachet de servetele. Am scurs apa de pe doua scaune, le-am sters cu servetelele si ne-am asezat frumos in fata ecranului. Da, dar auzi masinile si trasurile si conversatiile telefonice ale celor din jur si toate astea te distrag, a zis Cornelia destul de nefericita si de infrigurata. Lasa, stam un pic si plecam. Nu ma deranja nimic. Nici ploaia, nici frigul, nici zgomotul strazii, nici discutiile celor din jur, nici fumul de tigara, nici macar cel de trabuc. Da, cineva fuma la un pas de noi trabuc. Domnul cu trabuc mai trecuse pe acolo. Era la fel de vesel ca si mine, dar mult mai bine pregatit. Avea o pelerina de plastic cu gluga pusa pe scaun, o alta pelerina pe dansul, fuma trabuc si cand nu pufaia, fluiera. Mhm, omul tinea isonul orchestrei Operei, canta cot la cot cu Vittorio Grigolo si Maija Kovalevska . Si asta mi s-a parut minunat. Cand i s-a facut frig si-a scos pelerina, a mai tras pe dansul un pullover si a ramas senin pe scaun, desi ploaia reincepuse sa cada nemiloasa. Un spectator profesionist, va zic.
N-am rezistat nici macar pana la pauza. Mi-era frig si vantul nu mai era prietenul meu demult. Pe drumul spre casa am ras de toaleta muzicala din pasajul Operei, unde rasunau valsurile lui Strauss mai abitir ca Traviata la trei pasi mai sus in piata.
Pe peronul de la metrou, un caine m-a privit cu subinteles, ca si cum ne-am fi cunoscut de undeva si ar fi fost culmea sa nu ma salute, desi nu mai stia de unde sa ma ia. E drept ca aveam langa mine ceva irezistibil. O aveam pe Cornelia si ea ducea in mana, foarte aproape de nasul cainelui, o punga cu carnati tipic vienezi, habar nu am cum se numesc, dar tare buni cu paine… Acasa, Hannes mi-a donat un sfert de pahar din palinca lui de la Viseu si dupa o discutie lunga despre UE si prostime, m-a lasat cu un gand. “Trebuie sa pui niste bani deoparte, sa trimiti copiii la studii in strainatate”. Oricum as da-o, Viena e despre despartiri. Despartirea parintilor de copii. Asa imi dau seama de ce in loc de Klimt mi s-a agatat de pleoape Corabia nebunilor. Pentru ca eu insami sunt pe acolo pe undeva si nu-s singura. Mai am vreo 15 milioane cu mine.
Misterioso… altero…
Related Posts
Tags
Share This
