Motanul Încălţat la Opera Naţională din Bucureşti

12 Oct 2008 by Ada

M-am bucurat să merg cu Irina la Operă. M-am gândit că orice prilej de a învăţa copilul să se poarte frumos trebuie fructificat. Aşa că atunci când Mama lui Luca ne-a invitat la specatcol, am acceptat cu graţie. (Povestea e ceva mai lungă. Irina voia la un moment dat să se facă balerină. Dar ea credea că balerinele se ocupă cu balurile aşa că soluţia pentru a lămuri copilul era să o duc la un spectacol de balet. La Operă deci, unde se dansează cu succes Cenuşăreasa, pe care toţi copiii o ştiu pe dinafară. Pus mâna pe telefon, făcut rezervări, 4 locuri, just in case. Cu cine să ne ducem noi la spectacol, ca să fie toată acţiunea cu fundă? Ce mămică ar duce copilul la Operă la trei ani? Mama lui Luca. Până la urmă n-a fost balet, a fost operă, n-a fost pe bilete, a fost pe invitaţie, mă rog, complicat, dar important e că am ajuns acolo şi chiar mulţumim lui Luca şi părinţilor lui.)
A fost o zi frumoasă. Însorită. Aurie, aşa cum îi şade bine unei duminici de octombrie. Spectacolul a durat 2 ore aproape. Şi eu şi Mama lui Luca am ajuns la concluzia că 2 ore e cam mult pentru copiii noştri.
Începe cu stăpânul motanului care dă să se spânzure. Libretul e condimentat cu expresii cu lipici la pici de genul: prostule, tâmpitule. E şi o scenă de mare angajament care se petrece la închisoare, de care noi ne-am fi lipsit cu plăcere.
Pe parcursul spectacolului, Irina a spus de vreo patru-cinci ori că ei îi e cam frică.

Spectacolul e o combinaţie de operă, cu puţin desen animat proiectat pe un ecran mare, cu personaje foarte frumos îmbrăcate, cu un Uriaş foarte bine realizat (filmat şi proiectat la dimensiuni mari, cu mâinile 3d ieşind prin pânza pe care e proiectat chipul, mi s-a părut ingenioasă procedura şi pe Irina a convins-o că ăla chiar e uriaş.)Cel mai aplaudat personaj a fost Iepuraşul, cu care probabil copiii se identificau mai uşor şi era şi cel mai blând din toată adunarea. Lla finalul spectacolului pe scenă apar şi Albă ca Zăpada cu piticii şi capra cu trei iezi însoţită de un lup blând ca un mieluşel. Deşi prezenţa lor e de scurtă durată, copiilor le place de ei.
Dirijorul a primit urale, la fel şi Cotoşmanul şi Domniţa.
Nu ştiu cât a înţeles Irina la 3 ani şiaproape 9 luni din ceea ce se cânta pe scenă. Uneori îmi era şi mie greu să pricep, noroc cu afişajul electronic.
Dar ea a ţinut minte că la Operă e frumos. E cu roşu, culoarea ei preferată, a învăţat un cuvânt nou (cortină), miroase bine (o doamnă din spatele nostru cam scăpase sticla de parfum pe haine, dar mai bine aşa decât alte mirosuri) şi se cântă. Cel mai important este că la Operă ne îmbrăcăm frumos şi ne purtăm asemenea, drept pentru care a subliniat de câteva ori că ea e foarte elegantă şi că se poartă foarte frumos.
Cel mai mult i-a plăcut Iepuraşul. Cel mai puţin i-a plăcut împăratul care prea era supărat tot timpul. Dar adevăratul deliciu a fost minilabirintul din faţa Operei.
Ca experienţă, a fost frumos. Opera Română arată foarte bine. Elegantă, curată, “încatifelată”. Decorurile ne-au plăcut şi mie şi Irinei. Ce m-a surprins a fost că spectatorii intră cu mâncare şi sucuri cu pai în sală. E ceva ce eu personal nu aş face. Nu pot să înţeleg de ce musai trebuie asociat actul artistic cu rumegatul. Mi s-a părut foarte elegantă metoda de a-i face pe spectatori să-şi închidă mobilele.
În ce priveşte spectacolul, e mai potrivit pentru copii mai mărişori, capabili să urmărească acţiunea. La pauză Irina mă întreba dacă tot cu motanul o să fie când se va stinge iar lumina.
Dacă aş putea sta de vorbă cu cei ce hotărăsc reţeta după care se montează spectacolele pentru copii i-aş ruga să le facă mai scurte, mai lipsite de cuvinte nepotrivite, mai scutite de violenţă (n-aş vrea să-mi văd copilul cu ştreangul de gât pentru că aşa a văzut ea la operă). Mi-amintesc cu drag de piesa “Baloane Colorate” de la teatrul Ion Creangă. Am scris despre ea aici.

Fotografiile aparţin Operei Române, care sper să nu se supere că le-am împrumutat.

Related Posts

Tags

Share This