Nebunul cu ochii închiși

2 Jun 2012 by

N-am avut camera mea până pe la 11 ani, când fratele meu a plecat în armată. Atunci m-am mutat de pe canapeaua extensibilă din sufragerie în camera care-mi fusese interzisă multă vreme. Fratele meu era mai mare decât mine cu șapte ani și după ce s-a asigurat că știu alfabetul, într-o zi a strâns pumnul și cu arătătorul de la cealaltă mână și-a mângâiat alene degetele strânse și m-a întrebat:

– Știi ce scrie aici?

– Nu.

– Moarte.

Desigur, pe mâna lui nu scria nimic și când se întâmpla scena asta, el avea 14 ani și se credea Bruzli (nu, pe vremea mea nu-l chema Bruce Lee, ci Brusli sau Bruzli). Fratele meu nu era psihopat și adevărul adevărat este că nu m-a lovit niciodată. Cea mai puternică armă a lui era cămara. În casa noastră, era o cameră fără ferestre, căreia îi spuneam “cămara”, în care tata își făcuse laborator foto și mama ținea într-un șifonier vechi hainele de iarnă vara și pe cele de vară iarna, plus valizele cu care plecam la mare. Buba era că ușa de la cămară avea cheie iar eu nu prea ajungeam la întrerupător, deci, când voia să scape de mine, fratele meu mă lua pe sus și mă încuia în cămară pe întuneric. Ce nu știa el era că, totuși, nu era CHIAR atât de întuneric în cămara aia, după o vreme ochii mi se obișnuiau cu întunericul și flacăra de veghe a boilerului mi-era destul ca să mă descurc să-mi găsesc ceva de lucru până se milostivea și mă scotea de acolo. Erau multe chestii interesante în cămară. Îmi luam revanșa pârându-l ori de câte ori aveam ocazia să-l prind cu fofârlica (e de pomină chiulul lui dintr-a opta când a venit acasă cu fetele să joace cărți în lipsa părinților, vai, ce chelfăneală a încasat atunci, cât pentru cinci întemnițări în cămară). Nici el nu se lăsa mai prejos și ca să ne împăcăm îmi propunea să jucăm cărți pe prăjituri. Evident, trișa, îmi lua prăjitura și apoi îmi și explica tacticos cum a trișat și râdea de mine. Asta nu l-a împiedicat să-mi scrie cele mai lacrimogene scrisori din armată, scrisori care începeau cu “Mult iubita mea soră” și se terminau cu “te îmbrățișez”. Presupun că în 1987 era nasol în armată.

Camera lui era foarte frumoasă. Avea mobilă de tineret, cu birou și bibliotecă și pat, pe care aveam să le moștenesc când a plecat în armată. Dar până la 11 ani, n-aveam voie în camera lui, n-aveam voie să ating lucrurile lui și dacă totuși treceam pe acolo (inevitabil, drumul spre bucătărie trecea prin camera lui), trebuia să am grijă să nu trec linia de demarcație, invizibilă, pe care o trasase cu piciorul într-o dimineață, înainte să plece la școală.

– Dacă treci de linia asta, mori.

Aveam șase ani și moartea era ceva tragic și indezirabil, îmi închipuiam că e posibil chiar să mor dacă trec peste linia desenată pe covor. Dar a fost greu să respect embargoul, pentru că în camera lui Sorin erau trei chestii FOARTE interesante. Biblioteca. Discurile. Pick-up-ul. Eh? Abține-te, dacă poți. Evident, în lipsa lui (era mai mereu plecat de-acasă) treceam cu voioșie granițele imaginare și mă regalam ba cu cărți, ba cu discuri, ba cu pixurile lui. Mă așezam la biroul Lui și copiam pe un caiet al meu integralele și ecuațiile din caietele lui, ceea ce i-a făcut pe ai mei să palpite la gândul că poate totuși sunt un geniu. Le-a trecut repede când s-au prins că eu de fapt caligrafiam semne, fără să pricep o boabă din  matematică, chestie care s-a perpetuat până într-a noua, când am scăpat definitiv de mateoftică. Așa-i spuneam. Mateoftică.

Între discurile fratelui meu am găsit Iris și Compact. LP-uri. Dar vezi, acolo nu erau doar discurile lui, aranjate frumos în raftul special (avea o super bibliotecă, așa cum azi nu se mai fac) cu cinci despărțituri. Erau și discurile tatei. Ale tatei erau caraghioase, erau mai mici și cu etichete aproape șterse, pe coperți erau tot soiul de perciunați cu pantaloni evazați, ceva nemaipomenit pentru anii ’80, când în România toți oamenii arătau cam la fel. Tunși regulamentar, cu cămașă și cu pantalonii drepți. Așa erau toți bărbații. Femeile se mai deosebeau prin imprimeul rochiilor. Dar bărbații erau toți la fel.

În camera lui Sorin aterizase nu știu cum un fotoliu model vechi chiar și pentru vremea aceea, unul din cele în care te scufunzi, cu mânerele curbate și tapițerie înflorată, sigur le-ați văzut pe la bunici sau străbunici. Era pus chiar lângă sobă și era locul meu de audiții. Între discurile tatei din raftul special, era și unul al unei formații care cânta despre eschimoși și nebuni. Preferatul meu.

Așa m-am îndrăgostit de Phoenix. La 15 ani, unchiul meu, Iacob, venit din Germania, într-un entuziasm de moment, mi-a dăruit o sumă uriașă de bani. Echivalentul a 10 casete audio pe care mi le-am cumpărat tremurând, de la Unirea, din Aripa Călărași, dintr-un magazin celebru în vreme, pentru că acolo găseai orice muzică îți trecea prin minte. Prima casetă: Cantofabule.

Nu întâmplător am povestit despre fratele meu și camera lui și discul lui tata și prima mea casetă. Nu întâmplător. Dar restul poveștii vi-l spun mâine. Până mâine, aflați despre noi că, pe dinăuntru, suntem cam așa:

Duminică frumoasă.

 

Related Posts

Tags

Share This

1 Comment

  1. Ah, ce-mi plac povestile cu frati si surori, cu locul de “pedeapsa”, cu JanClodvandam (asta era la moda la noi), cu captivitatea in lada de la studio si gadilat pana la lesinat.
    Ah, ce m-ai rascolit si inspirat.
    Te imbratisez

css.php Privacy Policy