Nirvana – atotvindecătoare?

28 Aug 2012 by Ada

Ştiţi basmele alea despre cum fugim departe de marele oraş ca să ne încărcăm bateriile şi să revenim cu forţe proaspete la muncă? Eu sunt proaspăt stoarsă, ca o lămâie sacrificată pe altarul unei salate verzi cu castraveţi. 15 zile departe de casă au însemnat multiple motive de stress pentru cea mititică. Aşa că, pentru a-şi vindeca stressul, s-a lipit de mine. La propriu. Am purtat-o în ultimele două săptămâni cât n-o mai purtasem de jumătate de an. Am dormit cu ea, am legănat-o, m-a plimbat de mână, mi-a îmbrăţişat picioarele şi a plâns din toţi rărunchii dacă mă-ndepărtam fie şi o jumătate de metru. Mama! Vindicativ, să mă aducă la ordine, Mama! Înapoi, nu pleca, nu te duce, nu, nu, nu, aaaaaaaaaaaaaaa Mama!

Şi m-am trezit în dimineaţa asta, imediat după ce ea a plecat în parc cu bona să mă caute şi pe acolo (cu acelaşi refren: Mama, mama, Mmmmmammmmaaa, Mamaaaaaaa!) semiparalizată, neştiind ce să fac mai întâi. Un duş lung? O baie fierbinte? Să-mi spăl părul? Să scriu pe blog? Să descarc poze? Să desfac bagajele? Să plec la cumpărături? Să-mi aduc mail-urile la zi? Să îi sun pe cei cu care n-am vorbit de două săptămâni? Ce să fac, ce să fac…

M-am adunat cu greu de pe jos şi am reuşit să ies din casă la prânz. Zu mi-a dat salată de crudităţi şi pui de la Mega Image şi m-a lăsat să-i mănânc îngheţata. Am plecat de la ea mult mai veselă. Nirvana are calitatea asta, să te scoale din depresii. Sunt însă în continuare ca o coajă de lămâie stoarsă.

N-am desfăcut toate bagajele, dar am reuşit să merg la cumpărături şi să refac stocurile de alimente. Am şi gătit. Am avut şi oaspeţi. Am băut cafea şi mojito. Nu ştiu ce am să pot face mâine. Mi-e somn dar nu pot să dorm. Vreau ceva dar nu ştiu ce.

Nu mai ţin minte cum e la doi ani şi ceva, dar vacanţa de la un an şi ceva a fost cruntă şi cu Irina, n-a fost uşoară nici cu Lia.
Mamelor din lumea întreagă, care legănaţi la piept prunci mici mititei, nu visaţi prea curând la vacanţe. Vacanţele înseamnă schimbări, drumuri, case noi, oameni noi, mirosuri noi, zgomote noi, suprafeţe şi texturi noi, alt fel în care cade lumina. Nu, nu-s vacanţe, sunt falii în cotidian, inexplicabile la nivelul vârstei de un an şi jumătate. E mai simplu să pleci cu o sărmăluţă de câteva luni decât cu un prunc de peste un an. Şi readaptarea la viaţa de acasă durează, cel puţin tot atât cât vacanţa. Aşa a fost în cazul meu, ceea ce nu vă doresc şi dumneavoastră.

Consumaţi însă Nirvana cu moderaţie. Se aşează în special pe coapse.