Nu e poveste!
“Cenuşăreasa se ascundea, că-i era frică. Dar prinţul tot a găsit-o. Când a văzut-o, i-a dat una de a lăsat-o jos.
A împins-o la perete şi i-a dat picioare în spate. Ptiu, a scuipat-o.
Ea plângea şi ţipa. Când a văzut că nu mai mişcă, i-a dat una cu picioru’ şi a râs de ea că se preface.
Aşa a văzut că e bună de nevastă…”
Am găsit pe blogul Bogdanei un widget cu o prinţesă înlăcrimată. Am făcut click şi am ajuns la campania “Nu e poveste”. Pe care m-am hotărât să o susţin, pentru că mi se pare o campanie bună.
Sper să fie de folos cuiva. O să ziceţi că nouă, celor ce citim pe aici, nu ni se poate întâmpla. Doar bătăile sunt mai dese prin mahalale, în sate uitate de Dumnezeu. În locuri care ne sunt străine.
Eu zic că s-ar putea să fiţi uimite de câte femei instruite, cu poziţie bună, cu o mască perfectă, o încasează pe tăcute de la soţii care se cred mici Dumnezei pe tarlaua lor pavată cu parchet din esenţe rare.
Mai ţineţi minte că v-am povestit de noaptea aceea de groază în care din apartamentul de sus se auzeau mobile trântindu-se şi o femeie ţipând de durere? Din cauza ţevilor din perete sparte la 1 ianuarie, am avut ocazia să îmi cunosc vecinii. Au un pui blond cu părul ca de păpădie. Par de condiţie bună. El e un bărbat nu foarte trupeş şi aparent blând. Am fost uluită. În nici un caz nu mi-i imaginam lovindu-se atât de tare încât să ţipe femeia de durere. Poate nu erau ei. Poate erau mai sus. N-am să ştiu niciodată, pentru că nu îndrăznesc să întreb şi pentru că românii consideră că omul poate face ce vrea în casa lui.
Dar oare cu ceilalţi locatari din casa lui ce se întâmplă pe termen lung? Ce înţeleg copiii din meciurile noastre?
Puteţi afla aici.
Şi puteţi face ceva!
Related Posts
Tags
Share This
Noua nu ni se poate intimpla? Nu li se intimpla decit altora? Ha….povestile acestea n-au nimic de a face nici cu nivelul de cultura, nici cu inteligenta, nici cu bunastarea sau lipsa acestora. Se poate intimpla oricui…ma rog, e parerea mea.
E parerea mea, pentru ca am fost acolo. N-aveam, din fericire, copil. Am fost acolo, in casa aceea transformata in infern. Am fost acolo, in extrema violenta, intre usile trintite cu zgomot si tipetele animalice. Si-am invatat si eu agresiunea, trebuia sa supravietuiesc. Si-am iertat, si-am revenit, si-am plecat, speranta moare ultima. Si intr-o buna zi, foarte buna zi, am decis, am transat, am plecat….si-am descoperit ce inseamna o familie.
Ce inteleg copiii? Am fost acolo si cind eram copil, intr-o familie distrusa, doar pina la cinci ani, e drept…si mi-a ramas in gura gustul amar de singe, tresaririle cind usa se deschide tirziu in noapte. Mi-a ramas frica, mi-a ramas dezgustul, mirosul patrunzator de alcool si tipetele. Si mi-am jurat ca pentru mine va fi altfel…doar ca, pentru o vreme, am repetat litera cu litera povestea mamei mele, slabiciunile ei, lipsa ei de hotarire.
Sint eu abia de cind am plecat, de cind am taiat toate radacinile, si poate numai pentru ca, de data asta, am avut noroc, cum ar spune unii. Noroc? N-are nimic de-a face nici norocul. Viata ne-o facem noi, cu miinile noastre, depinde cit sintem dispuse sa acceptam, sa oferim, sa speram…Acum stiu ca la primul semn de agresiune as pleca fara sa privesc in urma. Trecutul mi-a distrus parti din mine, mi-a lasat demoni cu care lupt si acum, insa m-am descoperit puternica. Tin la viata, am dreptul la fericire, invat sa ma respect pe mine.