Nu înţeleg
Mărturisesc că nu îi înţeleg pe cei care de bună voie şi nesiliţi de nimeni pleacă de lângă copiii lor cu săptămânile, fie pentru a alerga în diverse competiţii, pentru a se cocoţa pe munţi sau pentru a străbate mări. Încercând să demonstreze nu ştiu ce.
N-am nimic cu ei, e alegerea lor, fiecare om are propriile sale priorităţi.
Dar eu văd pe pielea mea de ceva vreme ce înseamnă să nu fii lângă familia ta, pentru că n-ai încotro.
Când eu plec în delegaţii, mai ales când ajung prin străinătăţuri, am inima mică, mică, mai mică decât un purice şi mereu mă rog la Dumnezeu să aibă milă de copiii mei şi să nu-i lase fără mamă. Că nu pentru mine mă tem, ci pentru ei.
Unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am tot făcut eu şi soţul meu în ultimul timp a fost să ne tot despărţim. Pentru că asta e, Laur lucrează în străinătate şi trebuie să plece des de acasă, pentru perioade lungi. Şi asta, închisul uşii în urma lui, e ceva extraordinar de greu. Dincolo de uşă rămân atâtea insecurităţi, atâtea doruri şi griji şi neînţelegeri, nu vreau să mă gândesc ce o fi în sufletul fetelor, ştiu doar ce duc eu cu mine în fiecare zi.
Sigur, revenirile lui acasă sunt spectaculoase. E ca şi cum ar veni Crăciunul de mai multe ori pe an. Şi pentru că stăm aşa de puţin împreună – doar câteva zile – ni se pare că normalul ăsta, de mama, tata şi copiii e ceva aşaaa…. SF. Wishful thinking. Ceva la care să visezi cât te despart mii de kilometri.
De ieri sunt fericită. Ieri Laur a plecat spre casă. Peste câteva ore îl iau de la aeroport. Peste câteva zile îl duc înapoi.
Ne mulţumim şi cu atât cât se poate.
De-aia zic. Nu înţeleg. Cum să te rupi de bună voie, de hobby, de cine ştie ce sete duci cu tine, de sufletele copiilor tăi, cum să închizi uşa şi să pleci în explorări când ei sunt mici? Ca să ce?
Related Posts
Tags
Share This
Pai nu pentru toata lumea familia este pe primul plan. Chiar ieri imi spunea cineva cat de importanta este implinirea personala si cum nu poate concepe fericirea in familie fara sa isi indeplineasca intai micile fericiri personale.
Si pentru mine e de neinteles si desi (sau poate pentru ca) sunt copil de marinar, m-am incapatanat sa nu ma leg de un barbat cu astfel de profesii si pana acum mi-a iesit. Cine stie ce ne asteapta insa pe viitor. Cred ca despartirile sunt anxietatea mea cea mai cea. Cred ca it only gets worse cand ai copii.
Hai sa fiti sanatosi si petrecere frumoasa in patru! :*
da, e oribil.
Asta nu am inteles noi in filmul cu dragonul 2. N-am stiut sa explicam copilului mai mare care a intrebat de ce nu se intorsese mama lui Sughit de atata timp de fapt? Nu stim. Week-end frumos in 4 va uram!
Multumim. Am inceput cu doua ore de somn, cele mai odihnitoare din ultimele 3 luni.
Cred ca iti cresti copiii frumos nu doar stand langa ei clipa de clipa ci si prin puterea exemplului. Si exemplul pe care acesti parinti vor sa il dea e ca e frumos sa ai pasiuni si ca e minunat sa le urmezi. Nu cred ca o fac cu inima impacata, dar o pasiune e ca un alt copil, care are nevoie de atentie. Am avut colegi in scoala cu astfel de parinti. Tu stii cu cata mandrie, cu cata exaltare vorbeau copiii astia despre parintii lor? Ce sclipire in ochi cand povesteau cum mama a urcat pe al nu stiu catelea munte? N-am auzit in schimb nici un copil mandrindu-se ca tata nu a plecat niciodata mai mult de un weekend de langa ei. Sau ca a renuntat la pasiunea de o viata ca sa le fie alaturi.
Si nu e corect sa spui ca nu pun familia pe primul loc, asa cum nu e corect nici sa judeci oameni ai caror viata nu o cunosti si cu a caror situatie nu poti empatiza.
Maria, n-am spus nimic rau de ei, nu-i judec, atat am zis: ca nu inteleg.
Nu ii inteleg nici eu, insa ma uit la ei cu admiratie, simt ca ei au o balanta mai echilibrata decat a mea, mama eroina jertfita pe altarul maternitatii care zi dupa zi dupa zi trebuie sa jongleze cu job, copii, housework. Poate ca e bine sa te poti rupe de toate pentru o saptamana-doua si sa fii numai tu, cu tine, cu nevoia/hobby-ul tau.
Da, probabil, o saptamana/doua nu moare nimeni. Eu ma gandesc la d-astia de pleaca prin expeditii cu lunile si nu stii daca se mai intorc. Repet, nu ii judec, nu ii arat cu degetul, privind din locsorul meu e ceva de neinteles.
de acord