Numai una
Mult timp după nașterea Irinei am crezut că nu poți iubi atât de mult o persoană decât o dată în viață. N-ar avea unde să mai încapă o altă iubire, nici loc pentru și mai multă grijă n-ar fi, ori pentru încă o spaimă teribilă, cum doar mamele trăiesc când le sunt copiii în primejdie. Lasă că mă speria perspectiva încă unor ani de șoc și groază cu lipsă acută de somn și altă cicatrice pe propria mea piele. Despre argumentele raționale, care țin de resurse financiare, disponibilitate mentală, posibilitatea de a lipsi de la serviciu fără repercusiuni, nu, despre astea nu mai pomenesc. Argumentul cel mai important era acesta: n-aș mai putea iubi încă un copil. N-aș avea din ce. Irina e numai una.
Șase ani mai târziu, vin și scriu: Eroare. Irina a rămas în continuare numai una. Nu mai e nimeni ca ea. Nimeni la fel de dulce, bun, cuminte, nimeni la fel de obraznic, răutăcios, retras, recalcitrant. E în continuare unică și o iubesc la fel de mult, chiar și când mă pune în situații imposibile, chiar și când se prostește, chiar și când plânge fără motiv, chiar și când zgârmă bube vechi și dă cu limba peste ultimele urme de sânge ce mai mustește în ele.
Surpriza cea mai mare pe care am avut-o după nașterea Liei a fost să descopăr că și Lia e numai una. Și că, în mod inexplicabil, lângă iubirea pentru primul copil, a-nceput să crească, timidă, încă o dragoste. Poate că e altfel colorată, poate că e mai mititică și de-aia îmi vine s-o țin pe ea, pe dragostea asta nouă, apărată în căușul palmelor, poate că e nouă și încă miroase cum doar iubirile noi miros, a vanilie și a scorțișoară, poate că-s de fapt doar hormonii de vină, dar dragostea mică nu ține cont că locul e strâmt, ea crește în legea ei, în fiecare zi câte puțin.
Putem iubi cu la fel de multă intensitate mai mulți copii. În copilul mic ne vom reîndrăgosti de copilul cel mare, pentru că zâmbetele și expresiile Irinei le caut pe chipul Liei și de bebelușia Irinei mă bucur din nou, urmărind-o atent pe sora cea mică și anticipând etapele, trăznăile, privirile șmecherești care sunt altfel, altfel, desigur, dar au ceva familiar în ele.
Irina plângând din toți rărunchii. Lia plângând cu tremolo. Irina cu ochi albaștri. Lia cu ochi gri-verzi-negri. Irina strâmbându-se de gustul lămâiei. Lia sughițând sonor și apoi schimonosindu-și gurița din cauza aceluiași gust. Irina dormind cu mânuțele la obraz. Lia dormind la fel, în aceeași poziție. Irina la o lună, o săptămână și o zi. Lia la o lună, o săptămână și o zi… Lia purtând pălăriuța Irinei, Lia îmbrăcată în primul costumaș al Irinei, Lia învelită cu păturicile Irinei, jucăriile de bebeluș ale Irinei – păstrate de Buni în pungi cu levănțică, rochița albă pe care Irina a purtat-o doar o dată și-acum s-a întors acasă de la Ioana, chiloțeii uriași care se trag peste pampers, jachetele și căciulițele tricotate de Tracey pentru Irina, acum în garderoba Liei, cădița Irinei, olița cu schepsis a Irinei, Irina mică, mică de-o țineam pe o mână, părăluțele pe care i le puneam pe frunte când ieșeam în lume, costumașele, botoșeii, șosetele minuscule cu mustăți de șoricel, Irina bebe, Irina despre care uitasem și pe care azi o redescopăr în fotografii, în gesturi, în întâmplări care se repetă.
Vaccinurile Irinei, când tremuram mai rău decât ea. Isteria neluatului în greutate comparată acum cu un surâs ușurat cu cele 750 de grame câștigate de Lia în prima lună de viață. Nopțile nedormite cu Irina din pricina dinților și turele făcute cu ea în brațe prin casă, pe balcon, pe holuri. Irina zâmbind cum rar o mai văd azi, Irina bucurându-se de păpădii, Irina învățând să meargă, Irina descoperind cărțile și stâlcind cuvintele, Irina spunând peltică “am venit ți eu pe lume, sunt lățucă, dă-mi un nume”, Irina în filmări uitate, Irina încă nemodificată de colectivitate, de grădi, de așteptări și dezamăgiri, Irina, copilul minunat, unic, numai una, se oglindește acum în sora mai mică și doar mama știe și vede și-și aduce aminte.
De când o iubesc și pe Lia, am reînvățat s-o iubesc și pe Irina. Nu că aș fi uitat vreo clipă, dar acum în iubirea pentru Irina există o nuanță nouă: puțină duioșie, amestecată cu mândrie și speranța că dacă am reușit cu Irina, am șanse mari să reușesc și cu Lia.
Nu vă fie teamă de al doilea copil. Are locul său, înscris undeva pe piatra moale cu care ați fost trimiși în lume, piatra aceea pe care cioplim fiecare experiență și fiecare lecție pe care o învățăm în viață, piatra pe care o mai numim și inimă.
Related Posts
Tags
Share This
Hai ca m-ai facut sa-mi dea lacrimile de dimineata si ma vad colegii!
🙂 Food for thought, Ioana!
Frumos si cald, cum numai o mama poate scrie…
Doar ca zilele astea vine si invarte cutite in rani inca deschise…. Sorry!
Imi pare rau, Francescka! Pupa mama, sa treaca.
Ce frumos ai scris. Si mie mi-au dat lacrimile.
🙂 Malina e de vina.
Te citesc de mult…de cand visam si luptam pentru un copil in viata mea. Si citindu-te atunci nu mi-am mai dorit sa am un baietel, ci parca as fi vrut sa cunosc o minune de fetita. De un an si 2 luni a aparut in viata mea o fetita care imi lumineaza fiecare zi. Si acum ne tot intrebam cum ar fi sa mai facem un copil si daca am putea sa iubim atat de mult si un alt bebe. La cat de frumos descrii emotiile si sentimentele nascute din amintirea primului bebelus parca as avea curaj sa reiau experienta. Intre timp am sa te citesc si am sa incerc sa intuiesc din experienta ta cam ce m-ar putea astepta. Felicitari pentru modul cald in care-ti impartasesti experientele de mamica.
Sa-ti traiasca fetita:) multumesc pentru cuvintele frumoase. Si daca va bate gandul. macar acceptati ideea unui al doilea copil in inimile voastre. Asa incepe: cu un gand si cu un zambet, cu senzatia ca da, asa ar fi ok.
Ce frumoooosss! E una din dilemele mele … as putea sa iubesc la fel de mult un alt copil???
Ne-ai inlacrimat pe toate!
Am descoperit blog-ul tau de vreo jumatate de an si te citesc cu mare placere. Mi-au dat lacrimile citind acest post. Am si eu o fetita de 3 ani si de aproape 2 luni un baietel. La fel ca si tine, nu stiam cum o sa-l pot iubi si pe el, pe Miruna o iubesc enorm dar am descoperit ca si tine ca Victor si-a gasit si el un loc in inima mea si ca iubirea nu se imparte intre ei, ci se multiplica.
Superb.
Mi s-a inmuiat sufletul, mai ales ca eu imi doresc mult de tot nu inca unul, ci inca mai multi copii.
Pe Mara o doresc şi o aştept de când avea Luca 1 an. Şi-am tot aşteptat-o vreo…4 ani şi jumătate. Acum nici măcar nu-mi mai amintesc ce făceam, cum gândeam, (dacă gândeam) înainte de venirea pe lume a lui Luca şi apoi a Marei. Pentru că mi se pare că viaţa mea a început de fapt, când s-au născut pruncii mei şi nimic din ce făceam înainte, nu pare să mai aibă vreun sens.
Bucuria din ochişorii copiilor mei când se văd, joaca lor timidă de acum când încep să se cunoască, frumuseţea lor din imaginile în care îi fotografiem împreună şi gândul că se vor avea unul pe celălalt când noi nu vom mai fi, mă încarcă cu bucurie şi speranţă după o noapte nedormită, cu Mara plângând în braţe.
Eu una nu cunosc pe nimeni care să regrete în nuanţe chiar şi invizibile apariţia celui de-al doilea copil. Cunosc însă o mulţime de părinţi care oftează cu amărăciune la gândul că puiul lor nu ţine în mânuţa lui degeţele de fraţior sau de surioară.
Curaj celor care-şi fac loc în suflet pentru a primi şi o altă iubire mică, mirosind a lăptic şi a stele! Acelora care aud prin casă tropăind, mai mult de o pereche de tălpiţe…le trimit imaginar, un gând bun!
postul asta se poate numi “curaj la borcan” pentru cei care au numai unul si nu au curaj sa se apuce de altul… sau sunt comozi (asa ca mine:))
Chiar. Daca au imbuteliat ei aer de predeal, de ce n-am imbutelia si curaj? La borcan, daca vrei tu 🙂 Uite, prima doza e gratis!
sa inteleg ca mai vin?
doze? tot ce se poate:)
Oooh, da, sigur ca-i loc de al doilea copil, sunt sigura ca-i loc si pentru mai multi copii. In inima (expandabila a)mamei. Si a taticului, as adauga :-).
Pe mine, copiii mei fascineaza in fiecare zi, sunt minunati, chiar minunati. Din ziua in care s-au nascut, ma tot minunez de gratia Divina 🙂
Niciodata nu am putut sa-mi explic venirea lui Andrei si Victor in viata noastra decat printr-o minune de la Dumnezeu, pur si simplu.
Andrei e generos, zapacit, tandru, dezordonat, frumoos, nesigur pe sine, iar Victor e adorabil, iubit de oricine da nasul cu el :-), pasionat de Lego si de constructii abracadabrante care nu stau in picioare (dar ce conteaza!) si lipicios ca Mimi (pisica noastra adorata :-)).
Seara avem clipa de iubiteala in patru si este atat de frumos, nu as da momentele astea pentru nimic in lume.
Da, da, impreuna, totu-i prea frumos :-).
Multi pupici dintr-un Bruxelles insorit si anormal de calduros, traiasca incalzirea globala!
Nora
mda, pana si io am dat la soareci un pic.
🙂 hormoni. trece.