O bomboană de mare ciocolată

11 Dec 2007 by

– Mami, ce mult mi-ai lipsit!

Mi se aruncă în braţe şi mă pupă cu ţoc.
– Şi tu mi-ai lipsit, Irina.
– Ai fost cuminte la grădi?
– Daaa!
– Ai repetat poezia pentru serbare?
– Da!
– Şi mi-o zici şi mie?
– Nuuuu!
– De ce?
– Pentlu că e pentlu selbale. Îmi dai o de male ciocolată?
– O ce?
– O de male ciocolată.
– Nu ştiu ce e aia!
– O bomboană de male ciocolată!!
– La ora asta? La ce-ţi trebuie ţie bomboane de ciocolata la ora şase dupa-amiaza?
– Pentlu ca să am enelgie!
– Nici nu se pune problema. Mâine dimineaţă.
– Da’ n-am enelgieeee!
– Crede-mă, nu-ţi mai trebuie la ora asta energie.
– De ţe?
– Pentru că e noapte… Acum ne mai jucăm puţin, păpăm şi gata, nani!
– Da’mi citesti?
– Da, îţi citesc.
***************************

E dimineaţă şi în camera Irinei e încă întuneric. Complet neobişnuit, de obicei se trezeşte prima şi ne trezeşte şi pe noi. Deschid uşa cu grijă. Stă ghemuită sub păturică, are ochii deschişi dar se vede clar că nu-s treizeci de secunde de când s-a trezit. Ridică un colţ al păturii şi îmi face semn să vin lângă ea.
– Tlebuie să mai dolmim puţin… Haide, vino aici, pe pernă. Aici e locul tău.

O azvârle cât colo pe Angelina (un şoarec gri care întâmplător seamănă cu o balerină dintr-una din cărţile ei) şi-mi face loc.
– Şşşşş! mai dolmim puţin ca să fie o zi flumoasă…

Mă conformez. În camera ei miroase frumos, a roz, lumina e filtrată de perdeluţele roşii, e linişte. După câteva secunde apare şi Mitz. E puţin contrariat de noua formulă de împărţire în camere, fiind obişnuit mai degrabă să-şi facă loc în patul mare din dormitor. Aproape că-l văd ridicând din umeri cu un gest extrem de uman, chiar înainte să sară peste Ama Hipopotama, care stă la capătul ciudatei corăbii ce-o poartă pe Irina în lumea viselor.
Încă doarme cu cănuţa strânsă la piept. Mi-e dragă şi mi-e milă să trag de ea.
Un minut mai târziu, singurul absent îşi face apariţia în prag. Scena se repetă.
– Vino si tu aici, îi spune Irina, ai loc lângă mine.

Valu se lungeşte şi el printre jucării, pisici de pluş şi adevărate, picioare de copil şi picioarele nevestei. În dimineaţa asta cumva ne-a vrăjit. Stăm toţi înghesuiţi în patul mic, aşa, savurând încă o clipă de linişte, spartă doar de fluierele poliţistului din colţ. Şi dintr-o dată mi-amintesc că e sâmbătă şi nu pot decât să mă bucur.
– Melgem la glădi?
– Nu, Irina, azi nu mergem la glădi!
– E o zi frumoasă!

*********************

Duminică, 16.30

– Soaaaaleeee!
Stau cu urechea lipită de uşă şi încerc să-mi dau seama exact ce strigă fiică-mea.
– Soaaaaleeee!
– Ce faci, mămico?
– Îl stlig pe soale să vină înapoi!
– De ce?
– Pentlu că abia m-am tlezit şi e noapte şi tlebuie să melg afală să iau o gulă de ael. Şi nu e soale.
– Nu e noapte, mămico, e după-amiază doar.
– Dal nu mai e soale!
– Aşa e iarna! Se întunecă mai devreme.
– Lasă că îl stlig eu pe soale şi vine înapoi.

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. vio

    ada, de cite ori citesc ce-ai mai scris cu si despre irina, parca rasare soarele:)
    ma scuzi pentru imaginea “expirata”, da chiar ma trezesc ca zimbesc si-as vrea sa mai am ce citi:)

    va pup:)

  2. Ada Demirgian

    Multumesc, Vio,
    o sa incerc sa scriu mai des dar momentan trebuie sa gasesc casa… Pana la jumatatea lui ian tre sa ne mutam asa ca… 🙂

  3. vio

    ce chestie, şi noi ne mutăm în ianuarie:)
    şi-o să am pisică, pentru început:) (ne mutăm la casă şi-mi dă voie dumnealui)
    :>

css.php
Privacy Policy