O bucată din inima mea stă foarte cuminte pe o pernuţă de catifea
Am găsit la Bamboo pietre în formă de inimă. Sunt frumoase şi, dacă te uiţi cu atenţie, găseşti până la urmă şi una neciobită. Am luat una pentru ea. I-a plăcut mult povestea cu Inima de sticlă şi am vrut să-i dau ceva, să aibă ceva de la mine cât nu e acasă.
Şi, chiar dacă într-un moment de maximă supărare mă hotărâsem să nu i-o mai dăruiesc niciodată, n-am avut inimă (ha!) să o arunc de-adevăratelea. Ştiam eu că va veni şi ziua în care piatra mea în formă de inimă, sau inima mea sub formă de piatră va avea un rost pentru ea.
Aşa că, înainte să plec de la ea am chemat-o pe Buni jos şi i-am spus:
– Uite, dă-i Irinei piatra asta, spune-i că e o bucată din inima mea şi că o rog să aibă mare grijă de ea.
Ieri am aflat că inima mea stă pe o pernuţă din catifeaua cea mai fină, că nu s-a dezlipit nici o clipă de ea şi că e foarte curioasă să afle cum am făcut asta. Doar nu era să-i spun copilului că am cumpărat-o de la Bamboo, nu? I-am zis că am făcut o vrajă (ştiu, n-o să mai ţină mult nici vrăjeala asta) şi am scos o bucăţică din inima mea şi-am transformat-o în piatră ca să i-o dăruiesc. Siropuri, poate veţi gândi că-s cam multe siropuri, dar copiii au nevoie de obiecte de ataşament, au nevoie de magie, au nevoie de puţină poveste în viaţa lor bântuită de power rangers şi fetiţele power puff.
Probabil o va pierde, nu-mi fac iluzii. Sunt doar fericită că, într-o dimineaţă de iunie, Irina mi-a pus inima pe o pernuţă de catifea.
Uneori şi mamele se mulţumesc cu foarte puţin.
Related Posts
Tags
Share This
Cat de frumos!
nu te gandi ca e foarte putin.
e dragoste din cea mai pura.
indiferent de iluzii.
foarte dragut…
Eu sunt curioasa (inca nu am copii) cat de suparata poate fi o mama pe un copil inca mic, prescolar. Furie, agasare – inteleg; dar suparare? A ce seamana supararea aia, ce o poate declansa, cat de in serios poti lua o persoana atat de mica? (nu e o indiscretie, nu intreb de ce te-a suparat, doar ma gandeam asa, la modul general)
Foarte suparata. Iti spun eu, nimic nu te poate supara mai adanc, mai catranitor, mai dureros decat copilul prescolar. Adolescentii sunt si mai rai, din ce mi se spune. Sigur, teoretic tinem minte ca-s mici si nu ne punem la mintea lor. Practic, si mamele sunt oameni si uita si isi ies din pepeni. Asta e, nu-s perfecta. Dar imi trece repede.
mno pai n ai decat sa i dai o piatra in forma de pepene cand te supara. si s o ” ameninti” ca po’ sa si iesi d acolo =))
Draga Ada, te rog sa nu iei ce vreau sa spun ca pe o critica, nu este in nici un caz si nu spun lucrurile astea cu rautate.
Mi se pare minunata relatia ta cu Irina si felul in care o cresti si ii incurajezi creativitatea, dar crezi ca este bine pentru ea sa traiasca atat de mult intr-o lume de povesti si vise?
Te intreb gandindu-ma la mine, care am fost cam acelasi gen de copil, cu povesti, cu vise, cu fantezii, si mi-e greu, ca adult, sa ma adaptez la lucrurile urate care se intampla in viata reala si prima mea reactie este intotdeauna de denial si de ‘chestia asta nu se intampla, nu mi se poate intampla asa ceva’. Poate n-are nici o legatura, poate asa sunt eu pur si simplu, nu stiu.
Nu te superi pe mine, da?
De ce sa ma supar, Raluca? Cred ca deocamdata e bine. Lumea va avea grija sa o aspreasca, nu mai e mult si incepe scoala.
Ce frumos! Fa vrajile cat se mai poate, apoi iti va parea rau dupa ele.
Maria: si mamele sunt oameni. Imi repet asta mereu de fiecare data cand o fac de oaie. Si imi pare rau ca o repet, as vrea sa fiu mamica perfecta care este tot timpul zambitoare si nu se supara orice i-as spune/face. Din punctul meu de vedere este mai grav sa simti furie decat suparare, supararea mi se pare cumva mai constientizata si astfel mai usor de indepartat. Si eu ma supar si fetita mea nu are 5 ani ca a Adei. Intr-adevar, ma supar pe perioada scurt, apoi respir, imi iau 15-30 minute de pauza si incerc sa fac sa treaca.