O casă pentru Irina
Nici nu ne-am aşezat bine, că trebuie iar să ne mutăm. Nu acum. Nu mâine. Probabil înainte sau după Paşte.
În visele mele cele mai nebuneşti, fiecare mutare (sunt deja la a noua casă, eu personal, Irina va fi la a treia în curând) este penultima. Apartamentele pe care le găsesc cu greu din pricina condiţiilor pe care le caut (să fie goale, să fie curate, să nu fie la mama dracului) sunt halte înainte de “casa noastră”.
Irina îşi aduce aminte de camera în care a locuit trei ani. Când vorbeşte despre ea, spune: “La căsuţa veche jucăriile mele încăpeau într-o singură cameră, toate. La căsuţa veche aveam leagăn pe hol. La căsuţa veche ne uitam pe geam şi aşteptam să vină tati. Mami, când o să avem şi noi căsuţa noastră?”.
Asta e una dintre întrebările cele mai grele. 
Casa noastră ne-aşteaptă undeva. O vom construi, după ce vom câştiga la loto sau o vom cumpăra prin nu ştiu ce minune, când băncile din România se vor dezticăloşi.
Pe Berthelot e o casă veche.
Trec pe lângă ea zilnic, e mică, are un petec de curte, cât încape sub un copac bătrân, are un garaj acoperit cu tablă şi o poartă din fier forjat.
N-am văzut niciodată lumină în casa asta. Dar în garaj e o maşină veche.
Mă gândesc uneori că e părăsită. Mi-ar plăcea să-i găsesc proprietarul şi să-l rog să mi-o împrumute.
Mi-ar plăcea să îngrijesc casa asta.
Să-i deschid geamurile, să schimb aerul, s-o fac din nou caldă şi luminoasă, s-o umplu cu tropăitul picioruţelor Irinei şi cu graţia regală a domnului Mitz.
Dar asta se întâmplă în filme şi noi trăim în realitate, nu-i aşa?
(Copyright poza: https://www.facebook.com/dincolodefatade?pnref=story)
Related Posts
Tags
Share This
Ada nu stiu ce sa zic.Dumnezeu are un plan pt fiecare.Eu zic sa cauti sa vezi cine e prorpietarul casei aceleia si poate aveti noroc..
🙂 Nu cred ca-mi permit sa platesc chiria care se cere in centru, Florina. Daca la periferie preturile apartamentelor de 3 camere incep de la 500 de euro, da-ti seama cat ar putea cere pe o casa in buricul targului, fie ea si foarte veche.
doamne, cat de bine te inteleg. ma doare sufletul pentru toate casele in paragina, din care as face un rai daca ar fi ale mele. imi vine sa-mi vand sufletul uneori pentru certitudinea ca nu va trebui sa-l mai car pe max dintr-un loc intr-altul. inca nu m-a intrebat “cand vom avea casuta noastra?”, deocamdata il las sa creada ca asa e normal, sa fii nomad 🙂
.. cand o sa am timp, o sa-i pictez o casa irinei, sa o poata lua cu ea oriunde va merge… nu-mi imaginez cum ar fi fost copilaria mea fara apartamentul parintilor mei, fara casa bunicilor mei, care sunt in continuare acolo cu toate amintirile mele… ma bucur sa le regasesc de fiecare data… nici eu nu cred ca o sa am vreodata “casa mea” pentru viitorii mei copii… se pare ca singurul lucru pe care il putem face e sa ne adaptam si sa invatam sa traim altfel…
Mara, pana la urma nici nu e chiar asa de rau, nu? schimbi locul, schimbi norocul. Imi pare rau doar ca nu pot sa-i ofer radacinile de care povesteste Oana. Dar cunosc plante cu radacini aeriene. Max si Irina vor avea astfel de radacini. Undeva in sufletele noastre.
Oana, merci, cand ai timp.
Si eu va inteleg ca si noi ne-am mutat de 4 ori in ultimii 8 ani, desi, culmea, am casa mea. In buricul targului. Doar ca dupa revolutie ea a fost mereu inchiriata. Acum ne-am mutat in ea, e casa copilariei mele. Nu este insa exact ceea ce-mi doresc si sper si eu, la fel ca voi, ca intr-o buna zi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom avea o alta casa a noastra. Cu o curte mare. Mare de tot. In ultima locatie aveam curte iar aici imi lipseste. Teribil imi lipseste! Asta de aici e mult prea mica. Pentru mine curtea este poate mai importanta decat casa in sine. Atunci cand ai copii. Multi copii.
Să dea Dumnezeu să vă vedeți cât mai curând în casa viselor voastre, Ada! Și vouă la fel, Mara! Eu am avut noroc, deși nu știu dacă se poate numi așa când ești dator vândut băncii … dar am tras cu dinții să ne mutăm în casa noastră înainte de a se naște Maria, pt că plătem chirie cât am fi plătit 3 sferturi din rata la ipotecă. Și nu regret, deși, cum ziceam, e al nabii de greu. Ca și Andreea, am vrut să aibă copiii unde să alerge în curte. Mai devreme sau mai târziu va veni și rândul vostru!!!
spun doar ca niciodata nu-i perfect…din aceleasi considerente am facut credit si ne-am luat o casa de abia construita in afara buc. chiar inainte sa nasc. vecinii au aparut dupa citeva luni…de la puscarie. nu va imaginati cita umilinta simti sa muncesti toata ziua pt o ipoteca si sa nu poti iesi seara in curte din cauza betivilor petrecareti de alaturi. asa ca…
Da, niciodata nu-i perfect:)
Va multumesc pentru incurajari. Din cand in cand ma mai deprim si eu. Stiti ce atarna cel mai greu cand ne mutam? Cartile.