O după-amiază "încântătoare"

17 Mar 2008 by Ada

– Tati, unde e mami?
– Mami s-a dus la cumpărături.
– Nu melgem la joacă?
– Nu, aşteptăm să vină mami.
– Da’ melgem după-masă?
– Nu, pentru că după-masă o să avem musafiri.
– Ţe musafili?
– Vine Luca.
– Vine Luuuucaaaa?
– Da.
– Aici?
– Da.
– Să se joace cu zucăliile mele?
– Da.
– Dal nu pleacă cu ele acasă, nu?
– Nu.

***
După ce a dat două ture de cartier cu tricicleta, prinţesa s-a dus să-şi facă somnul de frumuseţe, iar eu m-am apucat, ca şi-alte dăţi, de făcut clătite. Cu cartea Sandei Marin în faţă. Cu castronul meu cel lucios şi cu toate instrumentele necesare acestui complicat act de creaţie culinară.
– Ce faci acolo?
– Clătite.
– Nu e bun castronul ăla, îţi trebuie unul cu pereţi mai înalţi.
– Ok, iau altul.
– Ce faci cu paharul ăla?
– Păi aşa scrie: o ceaşcă de făină, un pahar cu lapte.
– Nu e bine. Întâi pui laptele, pe urmă baţi oul separat. Abia la sfârşit făina.
– Bine, hai să facem după reţeta ta.
– Nu aşa se face! Lasă-mă pe mine. Ia cartea asta de-aici. Dă-te mai încolo.
– Da’ eu vreau să fac clătitele!
– Tu vrei să te joci!
– Şi ce, n-am voie să mă joc? Ce dacă mă joc?
– Da, dar nu cu mâncarea, pentru numele lui Dumnezeu!
Mă dă la o parte. Bate oul. Îl încorporează în lapte. Toarnă făina “în ploaie” cu mişcări de expert. Mai pune puţin lapte. Pe urmă încă puţină făină.
– Acum lasă-le puţin să se liniştească. Bea şi tu o cafea. Stai jos.
După încă o oră mă îndrept hotărâtă spre bucătărie. Vreau măcar să prăjesc clătitele. Îmi place să le învârt prin aer, mişcarea scurtă, din încheietură, suspansul acela de o fracţiune de secundă când nu ştiu dacă aterizează în tigaie sau se lipesc de tavan, ăla e tot farmecul. Dar nu, nu mă lasă decât preţ de vreo două clătite şi iar se înfiinţează lângă mine, se uită cu subînţeles spre tavan, apoi cercetează podeaua cu interes, abia pe urmă pipăie clătita şi decide că nu e bine. A fost prea mult ou. Prea puţină făină. “Dă-te mai încolo. Scoate şi laptele.” Drege aluatul, prăjeşte el câteva clătite apoi decretează:
– Acum e bine. Dar nu mai pune chestii d-alea colorate, că-s groaznice.
Mie îmi place să inventez, mă amuză culorile, vreau propria mea reţetă pentru aproape orice reuşesc să gătesc. Dar nu întotdeauna ideile mele sunt pe gustul celorlalţi. Cred totuşi că nişte clătite cu confetti de zahăr, în toate culorile, topite în blat, i-ar fi amuzat pe copii. Dar nu, regele clătitelor spune că n-are rost să faci clătite cu coloranţi, mai bine luam direct prăjituri de la cofetărie.
– Auzi. Da’ cine e Luca ăsta? Noi îl cunoaştem?
– Ca s-o citez pe Carolina, Luca e ăla cu care se “înhăitează” Irina şi face toate prostiile, la grădi. Zice că au o relaţie specială. Până şi tatăl lui Luca mi-a zis că toată ziua povesteşte despre Irina. De ziua ei i-a adus cadou şi flori şi felicitare…
– A-ha. Vine cu taică-său?
– Nu ştiu. Cred că doar cu mama.
– A-ha.
– De ce? Vrei să vină şi cu taică-său?
– Nu, eram doar curios.

Două ore mai târziu:
– Mami, vleau să-mi pui fustiţa. Aia loz, de flumoasa balelină.
– Bine, mami, punem fustiţa.
– Mami dal vleau şi pantofii ăia albi de balet.
– Bine, iubito.
– Mami, da vleau şi alipioalele. Să mă vadă Luca, ce flumoasă sunt.
– Hai, lasă aripioarele. Du-te să te vadă tati cât de frumoasă eşti.
– Nu, vleau să mă vadă Luca!
– O să te vadă şi Luca… Du-te acum să te vadă tati.
S-a lăsat pieptănată, ea care nu stă niciodată de bunăvoie la pieptănat, ea, care strigă au! înainte să apuc să o ating cu peria, de data asta a răbdat şi descurcatul cârlionţilor şi prinsul tuturor agrafelor, aşa, model “princess”, pentru că vine Luca. Apoi s-a fâţâit prin faţa oglinzii. Apoi s-a dat cu ruj. Apoi s-a dus pe balcon şi l-a strigat pe Luca.
– Luuuucaaaa! Unde eeeeşti? De ce întâlziiii? Mami, de ce întâlzie Luca?
– E, stai să vezi ce probleme o să avem dacă nu vine Luca, a mormăit V.
Luca a venit la ora 18.00. Cu flori pentru Irina şi flori pentru mama Irinei. Şi el avea pantofi noi pe care şi-i pusese în picioare ca să vadă Irina ce frumoşi sunt.
La început n-a vrut să intre în camera Irinei, unde pregătisem un set nou-nouţ de cuburi de lemn, numai bune de construit castele şi poduri. Pe Luca îl interesa mai tare motanul. Care şi el, curios ca o pisică, ar fi vrut să ştie ce se întâmplă, de ce a mai apărut încă o persoană de un metru în casă, în ce scop şi pe ce durată.
Când în sfârşit Luca a renunţat la tentativele de a mângâia pisica, a început adevăratul război. Irina nu voia să-l lase să se joace deloc cu jucăriile ei. Sunt toate ale ei. Mai ales piesele roşii. Să nu pună mâna pe ele.
Dacă Luca începea un puzzle, Irina i-l smulgea din mână. Dacă ştergea tabla, şi Irina voia să şteargă tabla. Isteria a fost împărtăşită pentru că Luca dărâma ca din greşeală tot ce construia Irina. O priveam aşa, plângând dintre volanele ei roz, cu lacrimi mari, ce se scurgeau pe bluziţa brodată, îi simţeam ciuda care n-o lăsa să se bucure de după-amiaza asta, cu jucării noi şi un prieten invitat acasă, mă întrebam dacă aşa se întâmplă şi la grădiniţă, dacă relaţia lor specială înseamnă că sunt unul victima celuilalt şi mă rugam în gând să nu se lovească, să nu îşi scoată ochii, să nu se întâmple ceva iremediabil, din prea marea mea aplecare spre socializarea timpurie a copilului propriu, pe pielea altor copii.
În sufragerie, ascuns în spatele unui monitor imens, V. experimenta propria sa criză de stomac, durerea aceea pe care doar nervii întinşi la maxim ţi-o pot provoca.
Mama lui Luca, amabilă, încerca să ne consoleze, spunându-ne că în circumstanţe asemănătoare, Luca a tras scaunul de sub un copil, e normal, suntem pe teritoriul ei şi-şi apără jucăriile.

După clătite şi lapte cu ciocolată, situaţia a părut să se mai calmeze, dar nu pentru mult timp. Până la sfârşitul serii şi-au smuls unul altuia jucăriile şi s-au certat pentru te miri ce. Abia la final, după ce Irina a dansat pentru Luca, a fost de-acord să-i împrumute spirala ei cu bile colorate. I-ar fi dat şi vreo două păpuşi, numai să mai stea. Dar era prea târziu. Ne-am promis să întoarcem vizita, sâmbăta ce vine. Dar Luca nu mai voia să plece. A acceptat să meargă acasă după ce am luat spirala şi am pus-o într-o pungă.
Seara s-a terminat târziu, după ce Irina încă o dată ne-a demonstrat că poate rupe fărâmiţe foarte mici dintr-o bucăţică de brânză, atât de mici încât i-ar putea lua şi o jumătate de oră să termine de mestecat… A fost trimisă la culcare. Fără poveste în seara asta. Doar cu un noapte bună mormăit printre dinţi.
Iar în această dimineaţă aş fi vrut să o urc în microbuz, să-i fac taitai, să mă întorc în pat şi să dooooorm, multe multe ore, până când aş fi reuşit să-mi scot din minte imaginile isteriei ei învolănate. În loc de asta a trebuit să fiu şi azi vocea păpuşii Siminică, păpuşa în cornet, căreia Irina îi place să-i arate lucruri:
– Uite, păpusico, eu am ochelari de soare, vezi?
– Daaa, sunt foarte frumoşi, Irina.
– Uite, păpusico, am ghete cu beculeţe!
– Vai, n-am mai văzut aşa ghete cu beculeţe, niciodată!
– Uite, păpusico, mami e nelvuasă…
Apoi, în microbuz am aflat că Andrei se roagă la Dumnezeu să-l facă Spiderman şi că Dumnezeu nu-i răspunde, pentru că e acolo sus în Cer şi nu vorbeşte. Siminică a fost încântat să audă asta.