O mie de vise cu Moş Crăciun

6 Dec 2008 by Ada

Aseară a fost cam aşa…

După ce a le-a lustruit bine, pe toate feţele, s-a oferit voluntar să le şteargă şi pe-ale noastre. I-am mulţumit. I-am explicat că fiecare se ocupă de cizmele lui.

Azi…
Nu ştiu la cât s-au trezit ai voştri în dimineaţa asta, dar Irina la ora 6.30 era în picioare. Ce povestesc acum e din auzite. Eu la cinci a trebuit să mă duc la culcare (am de predat o carte pe care n-o mai termin) pe motive de furnicături în braţe şi înţepeneală din coloană. Aşa că iată ce mi-a povestit colegul.
– Ce e cu tine la ora asta, Irina? Du-te şi mai dormi puţin.
– Nu, că vreau să văd ce mi-a adus Moşul.
Pot doar să îmi imaginez zâmbetul de pe faţa ei şi bucuria despre care mi-a explicat ea tot într-o mulţime de cuvinte, acum fix zece minute.

– Mami! Uite ce mi-a adus Moşul! Un glob cu zăpada! Şi ciocolată! Şi inele şi o revistă cu Barbie! Şi nici un băţ!
– Vai, ce frumos!
În pijama, cu urme de ciocolată la gură, cu toate cele trei inele (oribile, stimaţi ascultători) puse pe degete, cu globuleţul într-o mână şi revista în cealaltă, Irina nu mai ştie ce să-mi arate.
– Şi uite, dacă fac aşaaaa, zice şi scutură zdravăn globuleţul, ninge!
– Wooww.. Şi cine e înăuntru?
– Un măgăruş!
– Mie mi se pare că renul lui Moş Crăciun!
– Da, chiar!
– Asta înseamnă că o să vină.
– Da! Mi-am dorit atât de mult un glob dintr-ăsta!
– Măi… Moş Nicolae ăsta chiar ştie ce ţi-ai dorit!
– Da! Să ştii că i-am mulţumit în vis!
– Serios?
– Da, Am visat o mie de vise cu Moş Nicolae şi Moş Crăciun.
– Şi, mie ce mi-a adus Moş Nicolae?
M-am uitat spre ghetele din hol.
– Aaaa, mie nu mi-a adus nimic.
– Lasă mami, că-ţi dau un inel de-al meu!
– Pe care mi-l dai?
– Pe-ăsta roşu! Aşa, acum avem la fel. Nu, dacă-mi dai şi tu unul de la tine, avem la fel!

Acum ea a pus la pian melodia mea preferată. Micul dejun mi l-am luat cu domnul Mitz în braţe, urmărindu-mi fiecare mişcare a furculiţei. Şi-a revenit aproape complet dar din pricina dietei impuse de veterinar, ar mânca orice numai boabele de la Hills nu. Peste cam o jumătate de oră ne-ndreptăm spre Muzeul Ţăranului, unde o să ne întâlnim cu Luca şi cu mama lui şi cu încă o persoană foarte importantă pentru mine. O prietenă pe care n-am ştiut că o avem, care ne citeşte de o mie de ani, de pe vremea când scriam pe liternet, care acum vine să ne vadă în carne şi oase. O cheamă Maria şi de curând a aflat că va fi mămică. De Degeţică, spune ea. Maria, abia aştept să ne vedem!