O poveste cu măr copt, nuci caramelizate, Pain du Spain şi heliu.

5 Apr 2013 by Ada

Primul gând pe care l-am avut în dimineaţa asta, pe când spălam cupele de şampanie ce n-au încăput în maşina de spălat, a fost acela că sunt profund recunoscătoare.

Lui Dumnezeu. Pentru toţi oamenii frumoşi cu care ne înconjoară pe mine şi pe ai mei. Nu doar pentru asta, dar nu le înşir pe toate, ca să nu vă plictisesc. Oricum, aş dori să-i mulţumesc şi pe această cale.

Apoi, în ordine cronologică:

Zânelor de pe scara mea, lui Soso Piratul care, la ora opt dimineaţa, ne-a adus baloane pentru Lia şi Alinei de la Fairie’s Touch care ne-a trimis fundiţe pentru ambele fete. Care s-au fugărit toată dimineaţa prin sufragerie cu baloanele. Fetele, nu fundiţele. Minunateeeee. Şi baloanele şi fetele şi fundiţele.

Irinei V. Pentru ceaiul grozav pe care şi-a făcut timp să-l bea cu mine, pentru lalelele mici şi albe pe care mi le-a adus tocmai din Pipera. 11. Superbe, delicate, ca de catifea.

Soacră-mii. Pentru un tort de mere excepţional. Măr copt, pandişpan şi nuci caramelizate. Mai minunate decât orice blat alb cu cremă de fructe de pădure, trust me. De ce n-am luat eu tolt de la cofetăria Alice (care urmează pe lista mea de recunoștinţă)? Pentru că Muni ştie să facă nişte torturi minunate şi pentru că am vrut să instaurez o tradiţie nouă: aceea a torturilor făcute de bunici pentru nepoţi. Muni trebuie să aibă şi ea ceva de făcut, să pună cărămida ei la construcţia sărbătorii. Ah şi ce cărămidă dulce, din caietul ei cu reţete! Grozav tort, de la mărul copt cât trebuie, la pandişpanul suficient de moale şi la nuca aia minunatăăă, demenţială (vorba Irinei), oaspeţii s-au lins pe boticuri de plăcere. Poze am, dar acasă şi ce folos să pun aci poze ca să plângeţi pe tastatură…

Soră-mii.

– Ce cadou să-i iau Liei?

– Un balon cu Minnie.

– De unde?

– De la Cora Militari.

Soră-mea s-a dus la Cora Militari şi a cumpărat cel mai frumos balon cu Minnie din câte existau pe lume. Mai înalt ca Lia. Pe care l-a plimbat triumfătoare cu RATB, din Militari până în Vatra Luminoasă. Dacă ieri v-aţi întâlnit pe stradă cu o Minnie uriaşă, să ştiţi că soră-mea o plimba.

Lia, mai întâi, a bătut-o pe Minnie Uriaşa. Pe urmă a pupat-o, a hrănit-o, i-a dat apă, a îmbrăţişat-o, a încercat să o aşeze pe scaun, a plimbat-o de colo-colo. Vă spun cinstit, nu există cadou mai grozav pentru un copil de doi ani decât un balon cu heliu. Adica ba da, există. (Multiplu de) Zece baloane cu heliu. Sau Un balon URIAŞ cu heliu. Desigur, soră-mea a ridicat ştacheta baloanelor foarte sus, aşa că am anunţat-o că probabil în fiecare an va avea ocazia (de două ori) să se plimbe cu câte un balon uriaş cu heliu prin oraş. Credeţi că Irina n-a avut şi ea balon cu Tinkerbell de ziua ei? Ba da, a avut. Şi ce dacă, nu era ATÂT de mare. (De unde retorica întrebare “Mie de ce nu mi-a adus Ana o Tinkerbell cât Minnie Uriaşa de mare?”).

Mă rog. N-a dormit cu Lia în pat doar pentru că am ascuns-o la timp. Dar de cine m-am speriat eu azi dimineaţă la cinci jumate când m-am dus să pregătesc pacheţelul surorii celei mari care vizitează azi fabrica de ciocolată? Da, aţi ghicit, de Minnie Uriaşa.

Zânelor-Naşe care sunt minunate ele şi ne-au adus conduri de primăvară pentru prinţesă. Nu, nu-s de cristal.

Bunicilor Nunu şi Tracey care au cumpărat cele două rochiţe purtate ieri de Lia (pe lângă costumaţia din poza de mai jos).

Irinei care s-a sacrificat ieri şi a stat acasă. (Era şase şi cinci când mi-a şoptit foarte tare în ureche “Mami, azi e ziua Liei şi aş vrea să nu mă duc la şcoală, să petrec mai mult timp cu ea, te rog, lasă-mă să stau acasă”). A stat acasă, a vânat baloane pe tavan cu Lia vreo oră, apoi a făcut prăjituri pentru musafiri (“Ce moşmondeşti acolo?” “Îi pregătesc petrecerea Liei”) din foi de napolitană tăiate cu formele de fursecuri şi decorate cu creioane sidefate de la dr Oetker. Inutil să vă mai spun că nu mai am creioane de decorat şi nici foile de napolitană nu se simt mai bine. Daaaar, după atâta timp petrecut cu şi pentru Lia, a ignorat-o cu folos tot restul după-amiezei până au venit musafirii. Am găsit în biblioteca mea un vraf de cărţi de poveşti şi, printre ele, poveştile contesei de Segur. A citit o jumătate din cartea aia groasă, complet absorbită, atât de absorbită încât nici clopoţeii pe care Lia îi suna lângă ea n-au distras-o. Am fost fericită. Se pare că, în sfârşit, Irina a învăţat să citească de plăcere. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu faptul că i-am zis că aia e cartea din care îmi citea şi mie mama când eram mică. Singura pe care mi-o amintesc în mâna ei şi pe care am primit-o de la o prietenă acum câţiva ani, după ce am plâns, tot aici, pe blog, că o caut şi nu mai există nicăieri.

Cofetăriei Alice care face cele mai minunate pateuri, plăcinţele, mini-orice-uri din lumea asta. Scumpe, dar bune.

Vouă, tuturor celor ce i-aţi urat Liei de ziua ei, aici sau pe FB.

Şi nu în ultimul rând, soţului meu, fără de care toate minunile zilei de ieri şi ale zilelor noastre, în general, n-ar fi fost posibile.

Recunoştinţă. Gratitude. Nu atât pentru obiectele despre care am povestit, cât pentru căldura şi zâmbetele cu care au înconjurat-o pe Lia, pentru răbdarea cu care au cântat “nacă!” (Mulţi ani trăiască!) de vreo cinci ori şi pentru toată dragostea lor care umpluse casa noastră şi plutea aşa, printre baloane, din tavan până-n podea.

Ştiţi vorba aia cu “ai grijă ce-ţi doreşti, e posibil să primeşti?”. E foarte adevărată. Foarte, foarte, foarte.

Mulţumesc!