Ochelari de lună

25 Jul 2008 by Ada

Irina nu merge la McDonalds. Aproape niciodată. Nu zic niciodată, niciodată, pentru că ar fi o minciună sfruntată.
Prima oară a primit un Happy Meal la serbarea de Crăciun organizată de onor instituţia pentru care lucrez. A mestecat doi cartofiori prăjiţi şi atât i-a fost. Hamburgerul nu i s-a părut bun şi eu m-am bucurat.
După 7 luni, într-o seară de vară, pe când ne întorceam din celălalt capăt al oraşului de unde-l luasem pe tati de la serviciu, s-a auzit o voce de pe bancheta din spate.
– Eu n-am mâncat nimic azi.
Ora 23.00. În frigiderul nostru era relativ beznă pe motiv de deadline-uri combinate. Sătucul ăsta în care trăim, la ora 23, e ca şi mort. Asta dacă nu cauţi cluburi de striptease sau cine ştie ce joint în care se dă din cap şi din picioare, se etalează fiţe, şamd. Doar la cazinouri se poate mânca pe săturate şi pe gratis (în contul banilor pe care oricum o să-i pierzi) dar ceva ne spunea că nu primesc şi copii.
Ce ne facem?
– Şaorma?
– Neah.
– McDonalds?
– Parcă te rugasem să nu duci copilul la McDonalds, m-am zbârlit. Nu e nimic bun acolo. Pute. E scump şi prost. No way.
– Nu mai e nimic deschis.
– Da’ mi-e foame, a continuat miorlăiala.
– Mergem acasa, oprim la non stop şi improvizăm noi ceva.
– Da’ vreau la restauraaaant.
Ptii, drace, mare ne-a trebuit, acuma, intrarăm în hora asta, să jucăm deci.
– Bine, mergem la Mc. Dar să nu devină un obicei. Aţi înţeles?
– Haide, că o dată n-o fi foc.

Ne-am dus. Nu i-am luat happy meal, să nu se dedulcească la jucăriile alea odioase de plastic. A mâncat. I-a plăcut, am plecat, a supravieţuit experienţei fără nici o bubă… Toate bune şi frumoase. Cu trei zile în urmă, am retrăit scena. Noapte, maşină…
– Mie mi-e foaaaame, tati, pe cuvânt…
Am izbucnit în râs. Am cedat. N-o fi foc.
Ieri, dintr-o întâmplare cosmică, eu, Irina, Luca şi părinţii săi ne-am dus împreună la cumpărături, la Carrefour. Am reuşit cu greu să desprindem cărucioarele de care se ţineau amândoi cu mânuţele, ca să meargă deodată, cu promisiunea că după ce terminăm de cumpărat ce avem de cumpărat, ne vedem la un suc. Irina s-a prins că la hypermarket nişte doamne drăguţe te lasă să mănânci pe gratis, cu scobitoarea, bucăţele de tot soiul de chestii interzise de mama acasă. De aceea, brusc i se face foame. Şi foarte sete, dacă tot trecurăm pe lângă raftul cu sucuri. Vrea d-ăla cu pai. Nu d-ăla. Ălălalt. Ăla! Aşaaa, Mami, pe ăsta îl voiam. Asta nu m-a scutit totuşi de obligaţia de a-mi respecta promisiunea.
Aşa că, de dragul întâmplării, am ales să dăm curs invitaţiei graţioase a lui Luca, după următorul dialog:
– Ilina, melgi cu mine la Mec?
– Nu, eu vleau la lestaulant.
– Nu la lestaulant, la Mec.
Când sunt împreună, nici unul din ei nu-l spune pe R aşa că atât eu cât şi părinţii lui Luca ne străduim să corectăm pronunţia, evident, cu rezultate temporare şi irelevante.
Ne-am dus. O doamnă drăguţă, cum a văzut copiii a sărit cu gratuităţile obişnuite: Nişte ochelari ca ăia folosiţi la eclipsă, cu holograme în loc de lentilă, baloane în formă de săbii şi invitaţie la întâlnirea cu clovnul companiei.
Ne-am aşezat la masă, copiii şi-au ales jucăria din vitrină (“Eu îl vleau pe glăsanul ăla” “Şi eu!”) s-au duelat apoi cu săbiile şi în cele din urmă au mâncat frumos, împărţindu-şi cu graţie cartofii, sosurile şi tot ce se mai putea da la schimb.
O plăcere să-i urmăreşti, mai ales când ştii bine că fraţi sau surori nu-s şanse să aibă copilul unic la părinţi. Ne-am despărţit cu greu.
Aş mai fi stat la poveşti cu mama lui Luca, am descoperit că avem afinităţi şi că până şi problemele noastre cu cei mici sunt cam aceleaşi. Copiii, la fel, s-ar fi luat reciproc acasă. Dar poate altădată, cine ştie.
Am ajuns acasă, am lăsat cumpărăturile şi am plecat să-l recuperăm pe soţul nostru.
Oricât m-am străduit să-i explic că tati e soţul meu şi ea n-are decât să-şi facă singură rost de altul, mai potrivit pentru ea, nu s-a lăsat. Ba e al meu! Nu e al tău. Ba da! Ba nu! E al nostu!
N-am insistat, am citit că e o etapă normală de dezvoltare şi acest debut al complexului Electra, mai ales că soţul nostru se topeşte de fiecare dată când mai aude câte o perlă de la Mamzel Zuluf.
Ajungem, mai scoate câteva vorbe de duh spre încântarea ultimilor rătăciţi prin redacţia minunatului ziar la care lucrează soţul nostru. Apoi, spre marea mea bucurie răutăcioasă, unul dintre ei s-a băgat singur în gura lupului atunci când a acceptat să-l ducem acasă.
– Da’ să ştii că va trebui să-i faci conversaţie domnişoarei.
– Nici o problemă, am şi eu doi. Bine, acum sunt mari.
Bietul Gelu. Oare şi eu am să uit perioada de ce-urilor înlănţuite?
Şi-a făcut-o cu mâna lui. Irina i-a oferit o pereche din ochelarii cu holograme.
– Vai ce drăguţ, ce animale sunt astea?
– Nu ştiu, că eu n-am fost la grădina zoologică.
Pentru a depăşi momentul cu grădina zoologică, Gelu a-nceput să-i povestească o chestie fantastică despre o eclipsă de soare, încercând să transpună ideea de eclipsă în cuvinte potrivite pentru ce-şi amintea el că înseamnă copil de trei ani. Noi ne străduiam din răsputeri să nu râdem în hohote.
– … Şi a venit cineva şi a acoperit soarele cu mâna…
– Cine a venit?
– Luna!
– De ţe?
– A zis: ia mai du-te şi tu la culcare, ce, doar tu să luminezi? Ia să luminez şi eu.
– De ţe?
– Că voia să se uite şi la ea oamenii ziua. Şi atunci, copiii, ca să se poată uita la soarele pe care îl acoperise luna cu mâna, au folosit nişte ochelari d-ăştia, cum ai şi tu, numai că erau special făcuţi ca să te uiţi cu ei la soare.
– Eu am şi ochelari de lună, dacă vrei să ştii.
– Serios?
– Şi unde i-ai pus, mămico? m-am băgat în vorbă, cu un zâmbet până la urechi
– I-am pus bine, că erau de ceară şi să nu se topească.
Şi pentru această cugetare adâncă, soţul nostru a dus-o încă o dată la McDonalds.
Iar eu n-am crâcnit. Pentru că aşa de frumoasă mi s-a părut mintea ei în seara asta, că n-am mai găsit nici un argument să mă bag în dragostea lor.
Şi ca să-mi fie seara şi mai frumoasă, când aşteptam să se întoarcă soţul de la vânătoarea de hamburgeri, am pus capul pe braţe pentru trei secunde. De-ajuns să mă vadă şi să sară ca arsă:
– Mami, de ce plângi?
– Nu plânge mama, iubito. Sunt doar obosită.
M-a mângâiat. Apoi a reînceput să ţopăie pe fotoliile atât de comode, în care ne place să ne scufundăm.
Nu ştiu pe unde şi-a lăsat Irina ochelarii de lună. Dar mă bucur că are imaginaţie. Soţul nostru ezită.
– Nu ştiu dacă să mă bucur că are imaginaţie sau să mă îngrijorez că minte.
Mama lui Luca spune că la vârsta asta copiii nu mint, inventează. E bine şi-aşa. Ochelari de lună! De ce nu?