Ochiul lui Moş Crăciun

17 Nov 2008 by

E duminică după-amiază. Bucătărim împreună. Irinei îi place să m-ajute la treabă şi eu o încurajez cât pot. Are două şorţuleţe de bucătărie, unul improvizat din prosop şi elastic şi ace de siguranţă, celălalt făcut special pentru ea de naşă-sa, cu panglică roşie şi buzunărel. Le iubeşte pe-amândouă deopotrivă. Ştie să desfoaie cepe şi să cureţe usturoi. Ar vrea să taie şi morcovii şi cartofii dar cuţitele şi răzătoarea încă sunt ustensile interzise.
Cel mai mult îi place să se bălăcească în apă, chipurile spală legumele sau diferite cutii şi cutiuţe pe care mă îndur cu greu să i le cedez. Are tehnică. Umple cutiuţa de detergent cu apa, amestecă uşor cu degeţelul apoi înmoaie delicată buretele de vase şi lustruieşte tacticoasă cutiile pe toate feţele. E la fel de meticuloasă şi când e vorba să le usuce. Mai că nu le ia un strat de vopsea, tot ştergându-le.
Cocoţată pe o treaptă de plastic, se clatină uneori, gata-gata să-şi împrăştie creierii pe gresie, spre mai via pulsaţie a inimii mamei.
Încă am reflexe, n-a atins niciodată podeaua.
– Irina, hai să curăţăm usturioul ăsta.
– Sigur!
– Mulţumesc.
– Cu plăcere, mama.
– Curăţă-l bine, să nu rămână cojiţe.
Motanul se învârte şi el pe canapea, înnebunit de mirosul de carne crudă. Abia aşteaptă să întorc spatele, ca să atace pulpele de pui lăsate neglijent pe un colţ de masă.
– Mitz! Dă-te jos de pe masă! clopoţeşte Irina, cu un ton autoritar înnăscut.
Apoi îşi îndulceşte vocea şi-ntreabă:
– Eu ce să mai fac, mami? Cu ce să te mai ajut?
– Spală caserolele astea. Dar să le clăteşti bine.
– Bine!
Când nu mai e nimic de curăţat, de spălat sau de şters, îşi ia măturica şi făraşul şi curăţă podeaua de orice firimitură mai găseşte, în special pe sub scaunul ei. Spre final îşi pierde răbdarea.
– Mami, ai zis că te joci cu mine.
– Stai, Irina, să termin aici.
– Te-am ajutat şi eu astăzi, nu-i aşa, mami?
– Da iubito, m-ai ajutat foarte mult.
– Şi-mi mulţumeşti, nu-i aşa, mami?
– Da, Irina, îţi mulţumesc.
– Cu plăcere, mami. Mami, e o faptă bună ce-am făcut eu, nu?
– Da, e o faptă foarte bună.
– Şi Moş Crăciun vede că fac fapte bune şi se bucură, nu?
– Sigur că vede.
– Şi-o să-mi aducă role şi ceas, nu?
– Mai vedem, mai e până la Crăciun.
– Sunt cuminte, mami.
– Eşti cea mai cuminte fetiţă din bloc, Irina. Moşul vede că eşti cuminte şi am să-i scriu şi eu o scrisoare să-i spun ce cuminte eşti şi cât ai crescut.
Dacă ar fi să scriu de-adevărat această scrisoare, i-aş spune Moşului cât de mult a crescut Irina, în doar câteva săptămâni. Cum nu-şi mai suge degetele când doarme (ea crede că din proprie iniţiativă, în realitate însă, oja amară chiar pare să funcţioneze) cum se descurcă fără ajutor la baie şi la spălatul pe dinţi şi la celelalte activităţi de la care prezenţa mea era indispensabilă până nu demult, cum nu mai plânge când o spăl pe păr (i-am spus povestea cu “Cosânzeano, lasă-ţi părul” şi-aşa de tare s-a amuzat că a intrat deja în ritualul de spălat pe păr) şi nici la grădi nu mai bâzâie când o duc, ba îşi ridică singură bluziţa să-i arate doamnei asistente burtica.
Sunt tare mândră de fetiţa mea cea cuminte şi harnică. Iar ea recunoaşte uneori că e norocoasă. Ieri a fost o zi norocoasă. Tati a fost de-acord să-i cumpărăm un laptop de jucărie. Atât era de bucuroasă că n-a lăsat cutia din mână până acasă, nu i-a trebuit nici McDonalds, nu voia decât să ajungă în cămăruţa ei şi să încerce laptopul.
– A fost o zi norocoasă, azi, nu-i aşa, mami?
– De ce zici aşa, Irina?
– Că mi-aţi luat laptop. Ce noroc am avut.
– Da, ai avut noroc că de data asta s-a putut. Acum trebuie însă să fii foarte cuminte şi să nu stai numai cu laptopul în braţe.
– Acum am şi eu ca tine, mami. Pot să lucrez şi eu lângă tine?
– Da, stai să ajungem acasă.
Norocoşi suntem şi noi, că din marea de jucării care deja au invadat Cora şi Carrefour, cele două magazine la care facem aprovizionarea săptămânală, ea a vrut un laptop. Pe cel mai colorat şi mai ieftin. Nu pe cel roz, cu Barbie, în formă de inimioară, stivuit în imediata apropiere.
– Şi nici nu mă supăr că mouse-ul nu e în formă de broscuţă, filosofa ea pe drumul spre casă.
– Dar unde ai văzut tu mouse în formă de broscuţă?
– Am văzut eu într-o revistă.
– Păi nu forma lucrurilor contează, Irina, contează ce fac acele lucruri.
– Da, aşa e, mami, ai dreptate. Nu forma contează.

Sunt pe deplin mulţumită. În războiul dintre mine şi lumea de plastic roz sclipicios am înscris un gol. E bine. Dar am un sfat pentru toţi cei ce ţin la liniştea casei: evitaţi, dacă puteţi, să vă mai luaţi copiii la cumpărături până de Crăciun, e groaznic, groaznic să-i expuneţi la atâtea tentaţii.

Related Posts

Tags

Share This

8 Comments

  1. mamica de Sebastian

    Si tu esti o mama norocoasa Ada,ca ai o fetita asa isteata:)

  2. Andreea Badran

    Cand povesteai de ajutorul pe care-l primesti de la Irina, parca il descriai pe Rayan. Si el face multe lucruri de-astea prin casa. Si si el imi atrage atentia, de fiecare data cand face ceva bun, ca trebuie sa-i multumesc.
    Cat despre luat copiii la cumparaturi … eu am renuntat de mult la asta, tocmai din motivele descrise de tine.

  3. alina

    Ai scris, ca de obicei, extraordinar de cald și frumos! O plăcere să te citesc, ca întotdeauna! :))

    Și Mariei îi place să fie “bucătăieasă” – asta însemnând, ca și la voi, curățat de usturoi și ceapă și bălăcit prin chiuvetă … fetițele astea mami în miniatură … Maria o deojenește pe Anna, că motan n-avem :)).

    Și eu mă gândesc cu groază cum vom face cumpărăturile de cadouri, eu n-am nici cu cine să las fetele, probabil că va trebui să se sacrifice tati să meargă singur la cumpărături.

    ps. ai văzut că s-a rezolvat cu Barbie? doar aveți o fetiță deșteaptă …

  4. Delia

    Citind povestioara asta, asa o vad, ca pe-o povestioara, ma gandesc cu drag la picii mei.
    Ai o fetita mare si cuminte. Sa-ti traiasca si sa te bucuri de ea.

  5. Ada Demirgian

    Am o perioada in care nu-s in stare sa traduc. Asa ca scriu. Din preaplin, din reflex. Sper doar sa nu va plictisesc, nu stiu cat o sa ma tina.

  6. Cristina G.

    Nu ne plictisesti niciodata. Dimpotriva, cred ca majoritatea care trecem pe aici ne regasim in ceea ce scrii. Eu nu comentez, in general, dar te citesc de multa vreme (Ieri, la faza cu “Andreiutu”, mi s-a pus un nod in gat si m-ai lasat fara cuvinte … nu am mai avut un raspuns). Nu pot spune ca ma bucur ca nu ai chef de tradus; dar ma bucur ca ai timp sa scrii si pentru noi. 😉 Toate cele bune 🙂
    P.S. Vezi ca Adra vrea sa-i mai scrie o data lui Mos Craciun (e inca mica si probabil a omis vreo “parabola” 🙂 )

  7. Lizet

    inca nu am copii dar te citesc saptaminal si uneori ma faci sa regret ca inca nu am un bebe sa-mi implineasca viata.
    felicitari!

  8. Ada Demirgian

    Bun venit Lizet:)nu-ti face griji, copiii vin cand trebuie.

css.php