Octombrie

1 Oct 2010 by Ada

Am asociat întotdeauna luna octombrie cu crizantemele galbene, uriaşe, sori miniaturali înverziţi, cu lumina felinarelor filtrată de straturi groase de ceaţă, cu nuanţele mereu surprinzătoare ale iederei ce se cocoaţă pe zidul casei de vis-a-vis de fereastra mea de la birou, cu plăcinta cu dovleac şi bucheţelele de toamnă ce se vând la Piaţa Romană, cu gutuile puse în geam şi tărtăcuţele de toate formele şi culorile de prin pieţe, cu ghirlandele de ardei pe care i le atârn Irinei de gât, cu dimineţi însorite şi aurii, cu ghivecele de tufănele şi coşurile cu aceleaşi flori ce inundă trotuarele, mai ales la Iaşi, în ziua de Sfânta Paraschiva.

Mi-o amintesc pe  bunică-mea cu braţele pline de crizanteme de aur, venind să-şi îmbrăţişeze băiatul şi să-şi sărute nepoata. Imaginea asta a ei, cu florile strâns ţinute la piept mi-aminteşte de ultima ei îmbrăţişare, care s-a întâmplat în urmă cu 23 de ani şi de la îmbrăţişarea asta alunec spre aniversarea mea de 24 de ani, când tata mi-a adus flori la radio şi m-a îmbrăţişat stângaci, în faţa maşinii – eram prea femeie şi, totuşi, fata lui, ar fi putut să-mi aducă florile şi acasă, dar a preferat aşa, numai el ştie de ce.

Mi-amintesc o seară de octombrie în care m-am întâlnit cu Fotograful-Prieten şi ne-am urcat în maşină, pe la ora şase, am plecat dintr-un Bucureşti învăluit în ceţuri sparte de felinare şi-am ajuns, pe nesimţite, furaţi de jazz, la Predeal, unde am stat fix cât să luăm o gură de aer şi apoi ne-am întors în acelaşi Bucureşti adormit, cu frunze plutind prin aer şi felii de lumină aburinde. E una dintre cele mai frumoase amintiri de toamnă.

Iedera de vis-a-vis. O urmăresc de… 13 ani. Şi-n fiecare an îmi propun s-o fotografiez, să n-o uit, s-o ţin minte. Dar, cum se întâmplă cu tot ce ne e la îndemână, reuşesc în fiecare an s-o fotografiez doar cu ochii.

Plăcinta cu dovleac e chintesenţa gustului toamnei. Nici prea dulce, nici prea moale, nici prea tare. Gutuile sunt legate de peltelele bunicii, cea mai ciudată formă de dulceaţă gustată de mine vreodată, o aud şi acum spunând: e peltea, nu e gem, nu e dulceaţă. Peltea. Un mister lingvistic auriu, dulce acrişor şi cu o textură inimitabilă. Nu gem, nu dulceaţă.

Tărtăcuţele sunt preferatele mele, îmi place să le împrăştii prin casă, uneori le desenez feţe şi zâmbete, alteori o las pe Irina să le coloreze, mi-s dragi tărtăcuţele, ţin mult, dar spre Crăciun încep să se umple de pufi albi, ca o blană ciudată şi-atunci trebuie să le arunc, altfel puful acela începe să zboare prin casă, aproape nevăzut, uşor de înghiţit. Bun prilej să-i reamintesc Irinei că nimic nu-i veşnic, nici tărtăcuţele, nici ghirlandele de ardei coloraţi, ce sfârşesc prin a se stafidi şi a se micşora în vreun colţ de bucătărie.

Bucheţelele de toamnă de la Piaţa Romană. Delia, într-un octombrie, o femeie cum nu-s multe, frumoasă, parfumată, emanând lumină, ţinea stângaci în mână un astfel de buchet primit de la un fan de la Liternet, un buchet de frunze, cu mere mici puse în mijloc, cu măceşe şi alte boabe colorate. Braşovul Deliei, Şcheii şi troiţele, şi un personaj fantastic numit Ioan Oltean, cu care am înregistrat, nu exagerez, ore de istorie românească veche.

Ce să vă spun despre dimineţi, nu-s toate frumoase. Dar cele care sunt, n-au egal. Curcubeele din bucătăria mea, cele ce dansează după cum bate vântul, sunt mai calde decât cele de vară, durează mai mult şi au o moliciune de chihlimbar.

Iaşiul de Sfânta Paraschiva… Incredibil ca experienţă, mirosul de tămâie şi lumânare împletindu-se în aer cu cel de pâine proaspătă şi de tufănele, oamenii plecându-şi capetele, fiecare după câtă credinţă are. Despre tufănele, nici nu ştiu ce iubesc mai mult la ele… culorile? Încăpăţânarea cu care rezistă săptămâni întregi? Lumina pe care o emană, în special cele galben aurii?

Octombrie mi-e drag. Şi abia începe.

LE: Ce scăpare! Am uitat să vă spun să mergeţi neapărat la Buzău, în octombrie, când încep să plutească frunzele prin aer. Cea mai frumoasă imagine a unui oraş mic cu case albe şi vârtejuri de aur.