Operaţiunea Porumbelu’

7 Jun 2009 by Ada

În fiecare dintre casele în care am stat, am învăţat câte ceva.
În prima mea garsonieră, cea de pe Compozitorilor, am învăţat că împotriva gândacilor roşii de bucătărie singura soluţie e focul sau napalmul. Nefiindu-mi la îndemână nici focul, nici napalmul, după trei luni de război de guerrilă cu hoardele roşii, am capitulat şi m-am mutat cât mai departe de cartierul lor general, instalat în bucătăria minusculă din garsoniera de care nu mi-e niciodată dor.
Tot acolo am învăţat că e vital să-ţi meargă bine frigiderul.
Cât am stat în Ozana am învăţat să fac cartofi franţuzeşti şi să mă bucur de tartele cu zeamil. În Ozana mi-a plăcut.
În mansarda de lângă Adesgo am aflat că iarna e bine să nu laşi apa în ţevi, mai ales dacă pleci de-acasă mai mult de trei zile. Am aflat de asemenea că la mansardă, fără aer condiţionat eşti mort. Temperatura din coteţul meu din pod (căci mansardă era doar un eufemism) atingea vara valori insuportabile. Tabla de pe acoperiş avea grijă să dogorească şi noaptea, dar măcar noaptea, când deschideam larg geamurile, mă îmbătam cu miros de regina nopţii din grădina vecinei şi pe pervazuri aveam mereu globuri uriaşe de hortensii albastre, de o frumuseţe ireală. Dar nici de mansarda aceasta nu mi-e dor.
Când am stat vis-a-vis de Autogara Militari mi-am dat seama ce important e să nu ai dormitorul la stradă. Şoferii tir-urilor care intră în Bucureşti prin Militari se simt datori să-şi anunţe sosirea claxonând. Dar claxoanele lor seamănă cu sirenele de vapor şi la cinci dimineaţa sunt extrem de neplăcute. Aici am învăţat că e indicat să cureţi grăsimea de pe aragaz cât mai curând după ce a sărit pe capac. În această casă, de pe Iuliu Maniu, am învăţat să plec ştergându-mi definitiv TOATE urmele, nemailăsând niciun semn al trecerii mele pe-acolo.
Prima mea casa reala, iubită de proprietarii săi şi împărţită cu cap a fost vis-a-vis de Cinema Cultural, într-un bloc cu 10 etaje.
Locuiam la trei, aveam două camere decomandate şi un balcon închis, garaj (deşi maşina nu era decât un prospect îndepărtat), două debarale meseriaş compartimentate aşa încât hainele de stradă, pantofii, valizele şi umbrelele aveau locaşul lor, ca şi hainele de iarnă, prosoapele şi aşternuturile ce stăteau frumos lângă dormitor.
Dacă vi se pare că Berceniul e un cartier de ocolit, cu mâna pe inimă vă spun că acolo m-am simţit cel mai bine. Casa aceea am iubit-o, acolo am fost fericită ca niciodată în viaţa mea, n-am avut gândaci, vecinii mă iubeau şi n-am avut niciodată restanţe.
Din Berceni m-am mutat în Floreasca.

În Floreasca am învăţat ce înseamnă să amenajezi un apartament de la zero. Am aflat pe pielea mea cum vine treaba cu zugravii, faianţarii, curăţenia de după zugrăveala şi faianţare, m-am enervat că n-am lift şi că termopanele au fost puse prost şi mucegăiau pereţii. Tot acolo am aflat că 9000 de BTU e o glumă, când ai ferestrele spre est şi niciun copac în faţa geamului. Cât despre bucătăriile deschise, cu bar şi alte fiţe, le recomand doar celor ce trec pe-acasă strict să facă un duş şi să bea o cafea, eventual să comande o pizza. De asemenea, am învăţat că zidurile într-o casă au rolul lor bine definit şi e păcat să spargi pereţi, să desfiinţezi debarale numai de dragul de “a avea mai mult loc”. Spaţiile de depozitare, uşile la bucătărie şi la balcon sunt FOARTE utile, mai ales când apartamentele sunt mici şi înghesuite şi oricât le-ai cosmetiza tot mici rămân. Măcar să fie funcţionale.
Din Floreasca am ajuns în Sebastian.

Casa din Sebastian a fost cea mai spaţioasă şi cea cu potenţialul cel mai mare. Din nefericire nu era casa noastră şi V. n-a vrut niciodată să investească în pereţii altuia. Aşa cum a fost, în acea casă Irina a avut camera ei (“în care îmi încăpeau toate jucăriile, mami”) şi leagăn legat la grinda de pe hol. Dar vecinii au fost de pomină, de la cei de deasupra, al căror teckel îşi plimba lesa pe parchet când se supăra sau fugărea papagalul exotic ce ţipa ca-n junglă, până la cei de la etajul 5 care mereu, dar mereu aveau ceva de modificat, spart, înlocuit, aşa încât bormaşinile cu percuţie erau veşnice şi atotprezente. Aici am aflat că e important să fie chiuveta dreaptă şi ţevile să nu curgă. De asemenea, când cumperi chiuvetă nouă pentru fixare pe blat, e bine să iei din cele cu gaura gata făcută pentru baterie. Iar bateriile turceşti – cele mai ieftine fiind – nu merită banii. Am schimbat oberteinerele cam din două în două luni. Dar în această casă am învăţat să fiu mamă şi va rămâne probabil una dintre casele mele de suflet. Tot de-aici am aflat că intersecţia de la Răzoare e cumplită, în special dimineaţa.

Pe strada Apusului am învăţat să folosesc soluţii antimucegai pentru balcoane închise. Am avut trei, dintre care unul tip loggie şi pe toate am reuşit să le umplu cu tot felul de nimicuri. Balconul de la camera Irinei a funcţionat pe post de cameră de muzică: acolo, cu uşa închisă, Irina putea cânta la orice oră din zi, cât de tare voia ea, la pian, trompetă, saxofon, chitară şi alte instrumente. Aici am învăţat să pun tapet şi am înţeles pe pielea mea importanţa amorsei în procesul de fixare pe peretele ce TREBUIE curăţat înainte. M-am bucurat de gresia şi faianţa care-mi lipsiseră în Sebastian (chit că nu erau cele mai fancy modele, erau uşor de întreţinut). Am dus în continuare dorul aerului condiţionat, dar m-am pricopsit cu nişte draperii bleumarin închis, superbe, făcute pe comandă, de care mă bucur şi acum. În casa de pe strada Apusului am muncit enorm, am sperat mult şi am plâns cum n-am plâns în nicio altă casă. Plecarea mea de acolo a fost cea mai grea ruptură de mine însămi. Pe dulapul de pe balconul Irinei i-am uitat toate rochiţele de până acum. Sper că fetiţa la care au ajuns se bucură de ele, erau călcate şi puse pe umeraş.

Ei, şi-am ajuns la ultimul domiciliu.
Să-ncep cu plăcerea de a locui într-o casă complet renovată. Cu faianţă nouă, geam termopan la bucătărie, perdeluţe asortate la pernele scaunelor şi un blat super frumos, ales de mine însămi. Aici am învăţat să înghesui mobila din trei camere în două şi să-mi mai rămână şi loc pentru piruetele lui Miss. Da, nu mai are camera ei, doarme cu mama în patul dublu (cam călătoreşte prin pat, pe propria sa răspundere), nu i-am scos decât o parte din jucării din cutii (deşi le-am salvat pe cele mai multe) , balconul e doar pe jumătate accesibil. Dar e o casă aranjată. În care toate prizele sunt sigure, toate întrerupătoarele funcţionează, firele nu atârnă aiurea, perdeaua de baie nu mucegăieşte, robinetele nu curg şi galeriile nu-mi cad în cap. Casa e veselă, e luminoasă, e destul de mare pentru două. Da, ar fi fost bine să-i las Irinei dormitorul complet, dar a fost greu să scap de mobilierul meu, pe care n-am avut unde să-l depozitez, n-am avut cui să-l vând şi, sinceră să fiu, pe care nu am vrut să-l vând. N-am vrut să mă autoexilez pe canapeaua nu foarte comodă din camera de zi. Oricum dorm cam 5 ore pe noapte şi măcar pe alea am vrut să le dorm bine.
Ei…
Aici învăţ o lecţie nouă. Cea despre familia Porumbelu’. Poate că vi se par drăguţi, pentru că sigur vă gândiţi ori la Piaţa San Marco ori la ăia din Cişmigiu, ori la cei din Piaţa Operei din Timişoara. Da, de la distanţă sunt frumoşi. Dar pe balconul propriu nu mai sunt frumoşi. Miros urât. Fac un zgomot infernal. Aduc boli. Sunt complet neplăcuţi.
Azi am distrus două cuiburi. Nu pot descrie imaginea pe care am avut-o, nici sentimentele care m-au încercat când le-am văzut zecile de beţe, amestecate cu frunze, fulgi, găinaţ, hârtiuţe. Sunt foarte supăraţi pe mine. Îi înţeleg, dar nu putem trăi împreună, îmi pare rău. Aşadar, dacă ştie cineva de unde se cumpără în Bucureşti ţepe d-alea, de pus pe pervaz, spuneţi-mi şi mie. Poate am câştigat bătălia de azi cu cuiburile lor (nu, nu aveau nici pui, nici ouă) însă s-au întors şi-acu uguiesc la fereastră şi mi-au dărâmat şi morişca de vânt…