Orașul pute

6 Sep 2011 by

Prima senzație când intri-n București e că orașul acesta pute. Mi-e și greu să descriu mirosul pe care nu-l mai percepem, într-atât ni s-a obișnuit nasul cu duhoarea, că, precum locuitorii cu ochelari verzi din falsul oraș de smarald Oz, sunt zile în care ne-nchipuim că și aici se simte miros de iarbă proaspătă, ori de toamnă, ori de zăpadă ce stă să-nceapă să se ningă. Dar e doar o iluzie, vă zic, în orașul acesta nu există nici aer curat, respirabil, nici liniște adevărată, liniștitoare și după ce am prizat plajele nemernicite tot de semenii mei, am ajuns la aceeași concluzie ca și la mare: suntem unicii vinovați de starea locurilor care ne-nconjoară.

Bucureștiul acesta ar putea fi un oraș frumos, dacă nu l-am mai decora cu flegme și rahați de câine, dacă nu l-am mai otrăvi cu tobele noastre de eșapament, care mai de care mai hoațe, care mai de care mai zgomotoase. Dacă i-am strânge maidanezii și dacă l-am iubi puțin, doar atât cât să ne măturăm curțile și trotuarele, să tundem iarba și să ne curățăm copacii de omizi.

Dar nu-l iubim, nu-i așa? E prea mare ca să-l iubești. Cum să-l cuprinzi doar cu două brațe, când sunt zone în care eu, bucureșteancă, născută și crescută aici, n-am pus piciorul în veci și nici nu le recunosc ca făcând parte din Orașul Meu Pe Care-l Numesc Acasă. Dă-l dracu. Să-l folosim, zic, că pe urmă se va arunca singur la coș. Ce coș, el însuși e un coș uriaș.

Dar e bine acasă. Cu toate la locul lor. Cu fiecare copil în câte un pat. Cu bucătăria mea și numai a mea și cănile noastre de cafea și numai ale noastre. Aproape că nici nu mă mai enervez când mă gândesc că au strâns câinii de pe străzi în onoarea meciului amical de pe Arena Națională. Ce bine că avem Arenă Națională. Mai mulți bani pentru Gigi și pentru tagma lui de agramați însurați cu pițipoance. Școli? Dă-le dracu. 85% rata de eșec la bac. Inimaginabil, pe vremea mea, maică. Inimaginabil…

Nu, aceasta nu este depresia mea de toamnă. Eu nu mă deprim niciodată. N-am timp să mă las cuprinsă de depresie, eu am treburi de făcut, consumabile de cumpărat, copii de crescut și oameni de văzut.

Oamenii mă salvează de fapt. Sunt câțiva cu care mă văd de drag. Câteva locuri care mai spală rușinea. Mă duc în parcul Circului într-o zi a săptămânii, găsesc o bancă retrasă, trag aer în piept și zic: ce păcat că nu-s toate parcurile așa. Ce păcat că nu-s oamenii așa peste tot. Așa adică puțini, rari și aparent spălați. În rest, aștept ploaia de pucioasă care să mai spele trotuarele și pe la noi. Că primăria e la meci.

Azi e marți, dau autografe. O zi bună, concitadini.

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. Parca mi-ai fi citit gandurile de ieri, cand treceam prin piata. E trist ca-i asa …

  2. Voljena

    Ce ma bucur ca am citit, mi-ai alinat brusc dorul de ‘acasa’. Acum vreo 10 ani am purces sa-i arat fie-mii liceul meu mult iubit – mai ca mi-a venit sa pretind ca nu-l mai gasesc cand am ajuns in fatza lui :((. Si-i impuiasem capul fetei cu ce frumoasa o fost scoala mea…

  3. Liv

    La mine-ntre blocuri, aleile zac înecate într-o zeamă verzuie care curge din maşinile care colectează gunoiul şi care miroase aşa cum îţi imaginezi. Cunoşti nu-i aşa, despre ce dracu vorbesc eu aici? La etajul 5 locuieşte o familie, n-are importanţă că-s romi, care aruncă în plopul din faţa balconului scutecele murdare ale bebeluşului, astfel că pare un biet brad împodobit cu ură, care aşteaptă Crăciunul. Iar eu adunam conştiincioasă pînă acum, covrigeii pe care Mara îi arunca din cărucuior sau îi scăpa pur şi simplu. Între timp m-am deşteptat: îi strivesc de caldarâm ca să mănânce şi vrăbiuţele ceva. Altceva decât rahat de câine. Unde eşti tu Ţepeş, Doamne?

css.php
Privacy Policy