Ou sont les bebes d’antan

29 Jan 2010 by Ada

M-am culcat destul de târziu aseară, pe la vreo două şi jumătate. E destul de rece la noi în casă, n-am să spun că e frig, dar nici de mânecă scurtă nu prea e temperatura. E iarnă, e firesc, o să ziceţi. Aşa e, doar că pe mine personal gerul mă oboseşte.

Irina nu are un somn lin, se dezveleşte constant şi tocmai am constatat că toate pijamalele ei sunt cu vedere la gleznă, toate bluzele i se ridică în timp ce se foieşte de pe o parte pe alta şi are ba burtica goală, ba spatele expus cu totul aerului nu foarte cald din dormitor. Degeaba o învelesc, degeaba avem pilota cea mai călduroasă din câte au fost până acum, Miss se frichineşte şi o împinge cu toate picioarele (are doar două, pe cuvânt) până aproape cade din pat. De-aia eu, noaptea, am o ocupaţie deja intrată în  reflex:  îi pun mâna pe frunte să văd dacă nu cumva are febră, apoi îi mai dau o şuviţă de pe frunte, apoi mai trag puţin de bluza ei în jos, de pilotă în sus şi abia pe urmă închid ochii.

M-am culcat, deci, cu grijă, termometrul meu din palmă îmi spusese că poate e cu câteva liniuţe mai caldă decât s-ar cuveni. Ea s-a trezit foarte devreme şi s-a cerut la desene animate, eu n-am refuzat-o, chiar mai aveam nevoie de măcar 30 de minute de somn. I-am dat şosete în picioare, i-am pus o vestuţă pe spinăruşă, i-am aşezat pernele şi am înfofolit-o cu o pătură, am lăsat-o în ghearele minimaxului şi apoi m-am prăbuşit înapoi în pat, într-un coşmar oribil pe care încă mă străduiesc să-l uit.

Am visat că Irina nu mai locuia cu mine, o trimisesem în străinătate la studii, aşa mititică, îi făcusem bagajul şi o expediasem la şcoală. În visul meu se întorsese acasă pentru câteva zile şi eu nu mai ştiam cum să stau mai lipită de ea, cum s-o ţin mai mult în braţe, cum să-i mai spun că o iubesc. Spre finalul visului, o duceam la avion şi-i spuneam “iartă-mă, Irina, n-am apucat să-ţi spăl hăinuţele cu care ai venit, nu s-ar fi uscat la timp, vezi ce frig e, ţi-a pus mama altele.” Nu ne despărţeam la avion, eram la şcoală şi ea intra în clasă, cu ochii la mine, se întorcea să mă mai îmbrăţişeze o dată, dar uşa se închisese deja între noi. Eram triste. Ea era curajoasă şi eu îmi muşcam buzele. M-am trezit cu lacrimi în ochi, sigur că e o prostie, în fond e doar un vis şi nici măcar unul tragic, dar mintea mea, niciodată prietenul meu comod, încearcă să-mi spună ceva, nu ştiu ce.

Ieri mă întrebau colegele mele ce mai face Irina.

“Irina e o babă, le-am zis. Are 76 de ani şi s-a plictisit de whist. Cam asta e atitudinea ei faţă de viaţă.”

Prostii, mi-au zis. E un copil inteligent si atat.

Da, aşa e, e un copil inteligent care-şi sună bunica şi zice: “Alo, Buni, ce mai faci, cum mai eşti cu spatele? Tata a rezolvat problema aia?”. E un copil de cinci ani care se uită la mumă-sa şi cu un ton foarte hotarât anunţă: “Uite cum îţi propun eu să facem!” după care urmează o schemă complicată în urma căreia ea câştigă şi tu te faci că n-ai văzut că a încălcat cinci reguli şi trei convenţii.

Exagerez, nu are 76 de ani, dar la cinci ani Irina are gesturi neaşteptate. Vrea să mă îmbrace ea pe mine. Când seara ne întindem în pat, eu o mângâi şi ea mă mângâie pe faţă, copiindu-mi gesturile aproape în oglindă. E foarte teritorială, îşi asumă câte un colţ de casă şi acela e al ei, acolo ea e regina, acolo ea face regulile. Dimineaţa uneori îmi spune: “Tu ce mănânci azi la serviciu? Vezi să nu stai nemâncată. Ia ciocolata asta să o ai la tine!” – urmare a eternelor discuţii despre cum ne curg zilele mie şi ei.

Nu mai e bebe. Şi mi-o amintesc, uneori, mică şi fragilă, dependentă, luminându-se când mă vedea, întinzând mâinile spre mine şi chemându-mă fără cuvinte, mi-amintesc cât de ușor îi receptam stările, ce simplu era să o calmez doar susurându-i în ureche şşşş, taci cu mama, şi legănând-o încet de la stânga la dreapta, bătând-o pe spate, lipind-o de inima mea.

Acum ea mă strigă seara, ca să mai tragă de timp: Staaai, nu te-am pupat, vreau să te îmbrăţişez, mai stai cu mine, hai să ne mai drăgălim şi eu nu rezist, pur şi simplu, deşi ştiu că e doar o manevră, mă întorc pentru că ştiu că şi asta are să treacă, ştiu că va veni ziua în care îmi va trânti uşa în nas şi “dă-mi lăbuţa” când mergem pe stradă va fi un adevărat afront.

Mi-e greu să-i dau drumul din braţe. Deşi e grea, după baie încă mă încăpăţânez s-o duc pe sus până în pat, înfăşurată în prosop ca-ntr-un cocon din care ea dă să-şi scoată aripile, iar eu n-o las, mai stai să te încălzeşti îi zic, mai stai puţin la mama în braţe. Şi ea stă, dar minutele se plătesc în masaj cu animăluţe şi instrumente şi scărpinat şi gâdilat şi citit. Răsplata mea: Mami, tu eşti frumoasă ca Zâna Zorilor!

În dimineaţa asta, după ce mi-am şters ochii, nu m-am mai grăbit.  Am luat-o în braţe şi am pupat-o, am întrebat-o ce ar dori să mănânce şi ea mi-a răspuns “Cred că nişte cheerios cu lapte ar fi tocmai buni” şi ziua a început cu “Mami, mă ajuţi, scoate-mi tu bluza că mi-e mică şi mă doare” şi a continuat cu “Aproape ajung să chem liftul, mami, încă puţin şi ajung la buton, ai văzut?”.

Trebuie, deci, să-i cumpăr pijamale, din cele pufoase, călduroase, sau poate cămăşi de noapte, lungi până la glezne, trebuie să mă obişnuiesc cu gândul că a crescut, dar e încă mică, trebuie să nu uit ce norocoasă sunt că mă iubeşte altfel decât atunci când era mică şi că în inima ei eu chiar sunt frumoasă ca Zâna Zorilor, nu e doar o vorbă aruncată-n vânt doar de dragul scărpinatului.

OK, recunosc, în dimineaţa asta i-am dat o tabletă de ciocolată.