Pay it forward

22 Mar 2013 by Ada

– Pentru următoarele douăzeci de minute poţi sta aici, în linişte.

Elena mai întinde un colţ de prosop ce refuza să stea la locul lui şi se retrage discretă din cameră, închide uşa înainte ca ecoul vorbelor ei să mi se stingă în minte. Zâmbesc, în vreme ce cercurile stârnite de aceste trei concepte (“20 de minue”, ” a sta”, linişte”) se apropie tăcute de marginile conştiinţei mele.

E joi, ora 15.30, zi de lucru, în care lumea îşi vede de deadline-urile, stopurile, goana ei iar eu stau-aici-în-linişte-20-de-minute. Nu e chiar linişte deplină, încă aud zgomotele străzii, inconfundabilele zgomote ale Bucureştiului. O frână bruscă, o mistrie care râcâie un zid pe cale să fie construit, paşi, o voce cu accent uşor mârlănesc, incapabilă să articuleze orice sunet fără să-i simţi flegma adunată gata să fie scuipată pe trotuar, claxoane, paşi târşâiţi. Le aud, pentru că, spre ghinionul meu, aud monstruos de bine.

Închid ochii şi refuz să mă mai gândesc la lumea de dincolo de peretele îmbrăcat în tapet. Îmi trag peste timpane Clarul de Lună al lui Debussy, îmi învelesc toată mintea în harpele şi viorile ce curg din difuzoarele puse în colţurile camerei, îmi întind mâinile pe lângă corp şi mângâi prosopul moale şi cald care mă acoperă. Trag în piept mirosul de flori topite, sublimate în uleiuri cu care am fost unsă din cap până în picioare. Toate celulele epidermei mi se unduiesc recunoscătoare în ritmul lent al muzicii. Mi-e bine. Atât de bine că de la un punct încolo încep să dirijez orchestra nevăzută care-mi cântă în ureche, învăluindu-mă într-un cocon de graţie, linişte, pace, muzică, note perfecte, curgând una după alta, apuc să aud liniştea dintre note, liniştea care le face perfecte, tăcerea care e fundamentul sunetului.

Încerc să-mi amintesc când am stat aşa ultima oară, douăzeci de minute în linişte. Nu se împuşcă nimeni pe nici un ecran. Lumina niciunei explozii nu muşcă din pereţi. Nu strigă nici un copil “mami, mami, mami, mami”. Nu se răsteşte nimeni la nimeni, nu cere nimeni explicaţii pentru starea naţiunii. Nu-mi sună nici un telefon. Nu mă mai gândesc la ce mai am de făcut, ce mai am de scris, ce mai am de cumpărat, unde mai trebuie să ajung. Nu vorbesc cu nimeni. Doar stau. Aş putea să trag şi un pui de somn. De când visez, să închid ochii aşa în miezul zilei, să mă fac covrig într-un colţ de cameră şi să dorm. Să dorm aşa cum scoţi un aparat din priză, tragi scurt de stecker şi laşi firul să cadă pe podea şi nici nu mai bagi de seamă cum se stinge ledul de control, ca o lumânare în care sufli. Nu, totuşi n-am să dorm, mă simt prea bine. Nocturna sună prea bine. Să auzim.

Aaaaa, ce minune e să găseşti un loc dintr-ăsta, curat, alb-verde, într-o zi în care cerul se încăpăţânează să se stropşească la lume mohorât. Ce minune să dai peste o persoană ca Elena. Nu oricine poate face masaj, nu oricine ar trebui să facă masaj, pentru că vedeţi, masajul e un act intim, cineva îţi pătrunde în spaţiul personal şi nu e nici medic, nici iubit, nici părinte, e un străin care vine cu propriul lui bagaj energetic şi se lasă invadat de al tău, e dispus să-ţi preia tensiunile şi stresul, te pune jos şi te netezeşte, cută cu cută, te îndreaptă, destinde ce e de destins. Cel ce face asta, ca să o facă bine, trebuie să ştie că nu poţi pune mâna pe un om din creştet până în tălpi, rămânând opac, reflectând tensiunea ca oglinzile lui Arhimede razele ucigătoare, pentru că mai rău îţi face.

Elena ştie.

– O să începem cu un gomaj al tălpilor.

Aaaaaaaah. Fără tocuri. Fără talpă tare. Fără marginile cizmei. Talpa-mi goală abia aşteaptă să i se şteargă cusăturile imprimate în piele. Presimt apă călduţă şi moale şi abia când nu primesc ceea ce mă aşteptam, înţeleg ce gest important este acesta şi de ce e menţionat ca act de dragoste şi de umilinţă, ca act de bunăvoinţă maximă. Gestul ăsta spune “ai mers mult, ştiu, acum îţi dau ocazia să te odihneşti, am să iau praful de pe tălpile tale, nu ca să nu-mi murdăreşti prosoapele, ci ca să te scutur de drumul pe care l-ai făcut până aici.”

Aaaa, ce bine, ce bine, ce bine, simt fiecare particulă zgrunţuroasă ce mă curăţă de celulele moarte şi nici nu mă mai deranjează apa rece cu care Elena mă clăteşte. Şi apoi prosoapele calde cu care îmi înfăşoară tălpile sunt o binecuvântare. 

– Acum am să încep masajul propriu-zis.

Preţ de o secundă mi se zbârleşte pielea din reflex. Îmi plac uleiurile de masaj, nu-mi plac uleiurile reci de masaj, şi după cum am început, succesiunea pare să fie rece-cald, deci urmează rece.

Nu, nu urmează rece. Elena are o lumânare în mână şi o înclină deasupra piciorului meu stâng. Mă pregătesc să mă strâmb, anticipez ceara fierbinte, nu mi-e teamă de ea, doar nu înţeleg de ce vrea să mă epileze cu  lumânarea, n-am venit la epilat, ci am solicitat un ritual lomi-lomi. Surpriză, pe picior nu-mi picură ceară ci ulei de masaj cald, la temperatura perfectă, mirosul mă învăluie şi îmi gâdilă nările plăcut. Bergamotă, iasomie, încerc să decelez parfumurile, dar cine e-n stare, mi-e suficient că nu miroase a beţişoare parfumate, nici a mosc, mirosuri grele pe care nu le tolerez mereu.

– E o lumânare specială cu punct de topire foarte jos, nu va fi niciodată prea fierbinte, doar caldă.

Aşa e. Acum pot să mă relaxez. Lomi-lomi. Masaj hawaian. Spre deosebire de alte tipuri de masaj, acesta se face în special cu antebraţele. Unora le place masajul mai apăsat, mai puternic. Mie nu. Elena e foarte atentă la mine. Când apasă prea tare, nu-mi pot opri o grimasă, pe care o sesizează imediat. Se repliază pe loc.

– Dacă apăs atât de tare, e bine?

– Da, e perfect, mulţumesc.

40 de minute îmi întinde toţi nervii, toate pliurile pielii de pe picioare, de pe spate, de pe braţe. Imediat ce termină cu o parte a corpului, mă acoperă cu un prosop, să nu-mi fie frig. În cameră temperatura este plăcută, dar îmi place senzaţia de piele goală sub prosop. Apoi ajunge la gât. Da, asta e mişcarea perfectă. Dinspre spate, peste umeri, spre piept. Aşa. Aaaaaaaaaaaaaaşa. Perfect. Acum ce-o să mai facă. Aaaaa fruntea şi tâmplele, da, da, eeexact. Loburile urechilor. Mmmmmm. Înapoi spre gât. Aaaaaaaaaaaaa. Rai.

– Lasă-ţi gâtul moale, cât de moale poţi tu în prosop.

Mi-e greu să descriu ce face Elena. Dar e bine. Gâtul meu e fericit. Cervicala e fericită. Eu sunt fericită.

– Pentru următoarele douăzeci de minute poţi sta aici, în linişte.

Elena mai întinde un colţ de prosop ce refuza să stea la locul lui şi se retrage discret din cameră, închide uşa înainte ca ecoul vorbelor ei să mi se stingă în minte.

Doamne, ce bine e. Toţi avem nevoie de asta. Ştiu pe cineva care are nevoie de asta. Aaaaah. Să stai 20 de minute. Să stai. 20 de minute. În linişte.

Cadoul perfect pentru mame de copii mici. Pentru aniversarea căsătoriei. Pentru împlinirea a 37 de primăveri. Sau a 73 de primăveri. Un pachet mic, neted, cu lumină discretă, muzică blândă, mângâiere caldă, miros plăcut. Mmmmmmm. Ştiu pe cineva care are nevoie de asta.

Mulţumesc, Georgiana, că mi-ai dat ocazia să o cunosc pe Elena. Mulţumesc pentru lomi-lomi şi pentru Beautyferia. Şi pentru codul de 15% reducere pentru cititorii mei. Care ne vor zâmbi şi mie, şi ţie, după lomi-lomi.

 

LE: Codul de reducere este injoaca123. Spuneţi la telefon că aveţi acest cod. E magic 🙂