Perioada Ovidiu

8 Nov 2007 by Ada

Irina lipseste de-acasa cam 10 ore pe zi. De la 8 si ceva dimineata pana pe la sase seara. S-a obisnuit cu traficul, ii place sa deseneze bebelusi pe ferestrele aburite, face conversatie cu taximetristii, le canta podul de piatra din toate puterile si le trimite bezele la despartire…
8.40. Frig, ceata. Sta sa ploua. Nici nu ma gandesc sa plec cu Irina in carucior pe vremea asta. Chemam un taxi. Vine. Ne urcam.
– Melgem la gladi?
– Da.
– De te?
– Pentru ca mami trebuie sa mearga la serviciu si tu la gradi.
– Vleau aaacaaaasa.
– Nu se poate.
– Nu se poate?
– Nu se poate.
– Nu se poate… Vedem un melc?
– Nu, mamico, e prea frig.
– De te?
– Pentru ca e toamna si toti melcii stau in casutele lor.
– Au casuta?
– Au cochilie.
– De te?
– Ca sa nu inghete de frig. Toamna se baga in cochiliile lor si stau cuminti.
– De te?
– Pentru ca doar daca scot nasucul afara si dau de frig, fac brrrrr si tust! inapoi in casuta!
– Ha, haaaaa blllll si tust! inapoi in casutaaaa…. Si masinutele fac bllllll si tust!in casuuuutaaaa.
– Da, mamico, si masinutele… si melcii…
– Mami, daca fac blllll ma duci si pe mine inapoi in casuta?
– Nu, Irina.
– Nu se poate?
– Nu se poate.
– Da’ ma lasi acolo de tot?
– Unde, mamico?
– La gladi!
– Nuuuu… cum sa te las acolo? Mamicile nu au voie sa lase copiii la gradi. La cinci vine domnul Nicu si te urci in autobuzul de copii si vii acasa si mami te-asteapta in fata blocului.
Asta pare s-o mai consoleze. Plus ca la intoarcere o tine in brate Ovidiu. Cum care Ovidiu?
– Da, care Ovidiu? Cine e Ovidiu? devine brusc interesat de poveste colegul.
– Ovidiu e pustiu ala care m-a intrebat daca eu sunt mama Irinei si pe urma mi-a zis ca o iubeste pe Irina.
– A-haaa!

E sase fara douazeci. Sau la stop si fac calcule: cat mai am pana la Lira? Daca ma dau jos acum din masina asta si o iau la trap, ajung in fata blocului pana la fara zece?
Pentru ca trebuie sa fiu acolo, in fiecare zi la fara zece, in fata usii, cu covorul rosu si fanfara pregatite pentru intoarcerea de la gradinita. Atat imi trebuie sa nu fiu acolo.
– De te nu ma iubeti? m-a intrebat intr-o zi privind in sus si batand arar din gene.
– Cum sa nu te iubesc?
– Dar daca nu sunt cuminte, nu ma mai iubeti?
– Ba da, Irina, te iubesc si daca nu esti cuminte. Ca ma supar ingrozitor, asta e alta poveste.
– Da tati nu ma iubete?
– Ba da Irina si tati te iubeste.
– Si Mitzu?
– Si Mitzu!
– Si Dagonelu’?
– Si Dragonelul.
– Si Calolina?
– Mai ales Carolina!

Cand se apropie de “blocul nostu” Irina se ridica din brate de la Ovidiu si se uita cu mare interes pe geam. Daca nu-s acolo sa flutur din mana (sau cel putin tati, second best, dar in lipsa mea se multumeste si cu tati) e rau. Inseamna ca n-o mai iubim. Daca face cate o pozna (dupa ce i-am confiscat acuarelele, vopselele pentru degete si creioanele cerate, a scris pe perete cu carioca verde si tati ca sa o apere a incercat sa stearga cu buretele carioca verde si pe cuvant ca vopseaua aia NU e lavabila…) si indraznesc sa o cert, inseamna ca n-o mai iubesc. Daca vrea ciocolata si nu-i dau inseamna ca n-o mai iubesc. In general, orice poate sa insemne ca n-o mai iubesc.
– De te nu ma iubeti? Tu nu ma iubeti!Mami nu ma iubeteeee.
Microbuzul trage in fata scarii, Irina flutura manuta, mami flutura manuta, ni se lumineaza ochii, alerg spre portiera microbuzului si trag de maner, usa cea grea gliseaza si piticania mi se arunca in brate. Uneori Ovidiu se ridica si el in picioare si da sa coboare, de cateva ori au incercat sa ne convinga (ba el, ba ea) ca trebuie sa vina la Irina.
– Tebuie, mami!
– De ce trebuie, Irina?
– Pentu ca…
– Pentru caaaa?
– Pentu ca tebuie.

Inca n-am reusit sa stam de vorba cu parintii lui Ovidiu, dar e clar ca Ovidiu este in topul musafirilor doriti. Directoarea gradinitei m-a avertizat ca Ovidiu e cam crai, se pare ca toate fetitele au trecut prin perioada Ovidiu. Adevarul e ca tipul e relativ inalt pentru varsta lui, ingrijit (atat de ingrijit cat poate fi un pusti dupa o zi de pictat/modelat plastelina/mancat de-a valma si calatorit pe sub banchetele microbuzului), vorbeste corect, poate sa-l pronunte chiar pe R! Pe R! Va dati seama? E si muuult mai in varsta decat ea. Ovidiu e la grupa pregatitoare… La toamna merge la scoala, si sa vezi atunci dezastru.
Pana atunci, ca sa nu se mai bata cu frate-sau, Ovidiu are misiunea s-o tina pe Irina in brate pana acasa. Spre usurarea pilotului care nu mai trebuie sa-i desparta, Ovidiu isi ia sarcina in serios ba chiar da si raportul la finalul misiunii.
– Am avut grija de ea!
– Bine, Ovidiu, merci.
– A fost cuminte!
– Bine, merci!
– Tu ai parul lung.
– Da, am parul lung.
– Mama mea nu are parul lung.
– Ei, probabil ca mamica ta nu are la fel de mult timp ca mine si de-aia nu are parul lung. Gata, inchidem usa ca e frig. La revedere copii!

Dintre si de sub banchete cateva glasuri subtirele imi spun bye! si apoi fugim catre casa.
– Repede, Irina, ca e frig.
– Melgem cu liftu’ ?
– Da, cheama liftul.
– Ai o sulpliza pentu mine?
– Pai ce surpriza sa am? Tu crezi ca surprizele cresc in pom?
– N-ai o sulpliza pentu mine?
– Azi nu.
– De te?
– Pai, mamico, tu in fiecare zi vrei o surpriza?
– Da.
– Nu se poate.
– De te?
– Pentru ca mami nu are bani in fiecare zi pentru o surpriza?
– Da’ unde e salaliu’?
– Poftim?
– Salaliul, unde e?
– Auzi, stii ce? Ia, vezi-ti de jucariile tale.
– De te?
– Pentru ca asa am zis eu.

Se duce imbufnata in camaruta ei. Dupa trei minute cam uita si cere voie sa se dea in leaganul de fetita mare.
– Bine, dar ai grija! Daca nu esti atenta ai sa cazi si ai sa te lovesti.
– Si daca am sa cad si am sa ma lovesc ma mangai?
– Da, te mangai dar as prefera sa nu cazi. Fii atenta.
– De te?
– Sa nu cazi!
– Daca cad, ma mangai.

O mangai. Si-i cant. Si ei ii place. Dansam, ne gadilam, ne-aducem aminte de cand era bebe, facem planuri pentru vizitele lui Vladut, si vorbim ca fetele.
Nu stie insa sa tina un secret.
Pentru ca ieri am ajuns foarte tarziu acasa, tati a fost condamnat sa stea pe canapea langa ea sa vada filme, pana pe la noua seara.
Am ajuns si eu cam la jumatate de ora dupa ce a reusit sa-i stinga lumina.
– Am vazut multe filme, mi-a soptit ea, conspirativ.
– Ce-ai facut?
– Am vazut multe filme.
– Serios? Cate filme?
– Tlei.
– Trei? Si tati ce facea in vremea asta?
– Tati statea cu mine.
– Vrei sa-ti spun Tatal nostru?
– Da. Tati nu mi-a spus adineauri.

Spun rugaciunea, spun si-o poveste, cersesc un pupic pe care mi-l da cu gratie si ies din camera ei in varful picioarelor.
– Si… cate filme ati vazut in seara asta? il iau la sigur pe V.
– Ah, si i-am spus sa nu-ti zica!

Nu e prima oara, au mai plecat ei la cumparaturi si tati a cumparat inghetata,a pus-o sa jure ca nu spune si primul lucru pe care Irina mi l-a strigat, din pragul usii de la intrare a fost:
– Am papat inghetaaaaaaaataaaa si boboaaaane si a fost buuuuuun…

Ori de cate ori faza asta cu spusul se repeta, expresia de pe fata vinovatului e aceeasi. Putina vina. Putina inima stransa (daca iar ii apar bube!?), dar si bucuria placerii interzise, a inghetatelor mancate in fata blocului, sa nu ne vada mami, a acadelelor cumparate dupa multe parlamentari…
– Copiilor le plac bomboanele si sa nu ne mai certi!
– A, da? Daca ajunge in spital tu stai cu ea ca eu nu ma mai duc!
– Tu esti mama! Se presupune ca tu stai cu ea.
– Da? Daca eu sunt mama, tine minte bine: cand mama e nefericita, nimeni nu e fericit, asa ca rugati-va sa nu-i iasa bube, ca ati incurcat-o!
Noroc ca nu-i ies bube…