Peter Pan and the Lost Boys, în concert la Bucureşti

2 Nov 2012 by

Joi dimineaţa, o prietenă mi-a oferit două invitaţii la concertul lui Steve Vai de ieri seară, de la Sala Palatului. Şi le-am acceptat cu bucurie, pentru că ştiam că pe Laur o să-l încânte. Vai este elevul lui Satriani, e un mare chitarist, iar Laur adoră muzica de chitară, sigur avea să fie o rupere de ritm fantastică pentru părinţii responsabili care nu se duc aproape nicăieri, aproape niciodată. Să ne mai amintim de tinereţe, mi-am zis, mi-am luat liber de la lucru, am făcut schimb de tură cu bona, am stat cu prunca dimineaţa acasă, am făcut piaţa cât dormea ea somnul de frumuseţe de la prânz şi am gătit până au venit Laur şi Irina de la şcoală.

Pe la şapte fără cinci, pe o ploaie de noiembrie, am plecat spre Sala Palatului, şontâc, şontâc, noi doi singurei, în gecile noastre de blugi, fără geantă de scutece şi căniţe de apă ascunse prin buzunare. Şi ce bine a fost. Concertul a început cu una din finalistele de la Vocea Americii, Belinda McClellan o cheamă, şi e o apariţie cu totul specială. Primul meu gând când i-am auzit vocea a fost “Eat your heart out, Joan Baez!” Şi câtă dreptate am avut!

http://www.youtube.com/watch?v=Z8F9tGW1t8c&feature=related

Doamna asta e un pic scary, a cântat trei piese, s-a jucat cu sala, a mărturisit că l-a târât lângă ea pe scenă pe tipul care, de fapt, se ocupă de acordat instrumentele artiştilor (oh mamă! Dacă aşa cântă băiatul de scenă, păi… no more comments) – şi a făcut o atmosferă absolut grozavă.

Steve Vai este un artist dispus să facă aproape orice ca-şi ţină publicul aproape. A fost politicos, drăguţ, atent, a menţionat toate albumele solo ale celor ce cântau cu el pe scenă (pe care le-am fi putut cumpăra la ieşire, 5 dolari fiecare menţiune) şi a cântat cu foarte scurte pauze aproape trei ore. WOW!

Nu l-am mai văzut niciodată live şi nici nu sunt în stare să enumăr 25 de titluri ale pieselor lui, nu sunt un fan înfocat, dar i-am recunoscut muzica din tinereţile mele în bocanci şi tricouri negre. M-am bucurat de spectacolul de pe scenă şi de spectacolul de pe rândul din faţa mea. Am stat chiar în spatele unei perechi de rockeri – amândoi spre 40 de ani, amândoi foarte pătrunşi de muzică. El era o poezie, sunt convinsă că la concertele pe stadioane e genul care se rockerea (sau se bestializa, aşa ziceam noi pe vremea noastră) şi pe urmă umbla cu gâtul ţeapăn minim 2 săptămâni. A aplaudat, a ţopăit, a dat din picioare, a comentat cu tovarăşii lui prin sms, a absorbit muzica aia prin toţi porii. Iar ea… Ea era perechea lui, fără doar şi poate, la un moment dat dădeau din cap sincron.

Dar să ne întoarcem la Steve Vai.

Sunt convinsă că are oglindă pe tavan. Sunt aproape sigură că se studiază îndelung, îşi lucrează expresiile feţei, paşii de balet (pentru că pur şi simplu a baletat pe scenă) gesturile pe care le face cu mâna. Instrumentele lui nu doar reflectă lumina proiectoarelor din sală, ci au leduri şi propriile lor surse de lumină ce se plimbă peste public, în timp ce cântă. A fost cam aşa!

“Bună, frumoaso! Sunt Steve Vai, mă mai ţii minte? Băiatu ăla care a studiat cu Satriani. Am mai trecut pe la tine. Ce casă mişto ai! Ce norocos sunt că m-ai invitat pe la tine. Am venit cu prietenii mei, hai, o să ne distrăm pe cinste. O să-ţi cânt vreo cinci ore.  Fii atentă, întâi o să-ţi cânte prietena mea Beverly. Nu-i aşa că a cântat mişto? Acu fii atentă la mine! Ia uite ce ştiu să fac. E? Ţi-a plăcut? Stai, că mai am. Ai văzut ce chitară cool am? Are leduri. Te văd cu chitara meaaaa! Te văăăd! Stai, că mai am. A venit şi prietena mea cu harpa. Şi harpa ei e cool, are leduri. Eu mă duc repede să mă schimb, să nu pleci că vin înapoi. Tre să ies din pantalonii ăştia, că de câte ori îi port, picioarele mele au impresia că sunt Prince şi încep să danseze ca Prince. Vin repede. Te las cu harpista. E o rockeriţă faină şi asta, ne ştim demult. Ia să vezi ce mişto ştie să rockerească ea la harpă, neam de neamul tău n-a auzit aşa cântare. Am venit. Acu îţi cânt eu. Uite, la chitară rece. Pfoaaa, da stai să ţi-l arăt şi pe ăsta micu de la tobe. Am pantofi mai în vârstă decât el. Fii atentă ce tobe are! Are şi un craniu vorbitor! Pfoaaa stai să vezi că mai am şi eu o ţinută mişto, mă duc niţel să mă schimb. Să nu te sperii că vin şi eu cu leduri, da? Am şi MASCĂ de sudor cu leduri! Sunt ca o casă decorată pentru Crăciun. Şi tu ăsta micu nu mai face mişto de fundul meu alb american. HA! Nu pleca, nu, nu, stai. Pun pariu că nu ştiai că te gâdili aici. Stai, că pot să cânt la chitară şi cu dinţii. ŞI CU LIMBA. Şi pe la spate! Vezi!? Pfoaaa, da mai am două! Una din ele e o piesă nouă. E aşa de nouă că nici n-am scris-o. De fapt ştii ce, hai că o scriem împreună. Ia fii atentă. Dă-mi un ritm de percuţie! Tadam tadam tadam tadam. Ăla micu! Ai înţeles? Bun. Acu’ dă-mi unul de bas! tum tum tuuuum tum tum. Ai reţinut? Aşaaa. Acu… Cum să cânte doamna asta drăguţă de la harpă? Hai că ştiu eu că ăsta e visul tuturor femeilor. Aşa. Şi acum… eu ce să cânt? Hai, lălăie-mi un pic. Pfoaaa ce mişto cânţi. Acu’ gata, dă-mi două minute să le zic ăstora ce au de făcut şi pe urmă îţi cântăm piesa ta! Sper să-mi aduc aminte. Ia să vedem. Ţi-a plăcut? Nu că ţi-a plăcut? Hai, încă una, şi mă duc. Bine, şi-un bis!”

Oh my god, oh my god, oh my god… Peter Pan şi băieţii pierduţi au cântat trei ore şi mai bine la Sala Palatului.

A fost o ieşire în oraş pe cinste. Încă îmi ţiuie urechile, dar zărghitul e bun, merită să-l vedeţi. E meseriaş. Laur zice că are nişte degete fantastic de lungi. Eh…

L.E. by Laur. Saru’mâna, Alina, multumim frumos! Thanks, Steve, come back soon!

Related Posts

Share This

2 Comments

  1. oaki

    Ce tare!Am vrut sa ajungem si noi (eu si tata), dar am mers la Voca People (erau simultan). Oricum, sunt convinsa ca a fost genial, bravo ca ati ajuns!

css.php