Plan de acțiune pentru oamenii aflați în prag de divorț
Mă înspăimântă grozav numărul mare de familii care se destramă. Desigur, în România se trăiește de-a dreptul psihedelic, deci nu mă mir că oamenii au din ce în ce mai puțină răbdare unii cu alții, din ce în ce mai puțină toleranță unii față de alții, din ce în ce mai iute aleargă la avocat (sau, mai nou, la notar). Zilele pre și post divorț sunt amare și greu de suportat de către toate părțile (cu excepția celor care divorțează în vâltoarea vreunei aventuri care le-a luat mințile). Se aruncă vorbe grele (celebrul “Cine te mai ia pe tine”), se trag concluzii de neconceput cu puțin timp în urmă (“Cred că, de fapt, nu m-a iubit niciodată”) se pleacă dramatic și irațional la mama, cu copiii târâți de-o mână și geanta făcută în grabă. Oamenii se torturează unii pe alții cu rafinament, ceea ce te face să te întrebi dacă, oare, chiar s-au iubit vreo clipă în viața lor.
Eu nu înțeleg cum ajung familii aparent normale, cu câte doi copii, trei credite și teren pe care urmau să-și ridice casa visurilor lor, să se facă zob în decurs de câteva luni. Dar cel mai tare mă întristează atitudinea femeilor din aceste familii, care, cuprinse brusc de un fior de demnitate exacerbată, lasă tot și pleacă la mama și se jură că lor nu le mai trebuie bărbat. Mă gândesc la ce scriu acum de vinerea trecută, de când am stat de vorbă cu o femeie aflată în această situație. Dincolo de șocul psihic prin care trece și de tot procesul de negare a ultimilor 7 ani sau mai bine din viața ei, e complet debusolată și speriată de ce urmează. Pentru ea și pentru altele ca ea m-am gândit să scriu azi, pe puncte, exact cum poți ieși din mocirla destrămării familiei, fără să rămâi gol pe dinăuntru pentru eternitate.
Au trecut doi ani de când familia mea s-a spart. Dar motivele din care noi ne-am rupt sunt mai degrabă exotice, țin de domeniul unei patologii destul de rar invocată ca motiv de divorț. Noi nu ne-am înșelat unul pe celălalt, nu am trădat, nu ne-am lovit, nu ne-am amenințat. Ne-am rupt, încetul cu încetul, până când prăpastia a devenit de netrecut. În ultimii doi ani, cu ajutor profesionist, am învățat foarte multe despre victimele colaterale ale divorțului, am înțeles efectele pe termen lung ale înstrăinării unui părinte și am trecut cu bine peste furie, peste dezamăgire, peste regrete și peste “ce-ar fi fost dacă” . Îmi permit să scriu despre asta pentru că eu am reușit să mă adun. Mi-am propus asta și, mulțumesc lui Dumnezeu, azi pot spune că sunt bine.
1. Primul pas spre “azi sunt bine” a fost să cer ajutor. Fără psihiatrul Gabriel Diaconu, azi nu aș fi fost atât de zen. Înainte de a depune actele de divorț, am stat de vorbă cu el, am dus copilul la o evaluare, am acceptat ideea că în procesul meu de readaptare la viața post-căsnicie s-ar putea să nu am luxul de a jeli sau de a îmi consuma depresia, pentru că realitatea crudă era că am un copil de crescut și pe nimeni care să mă înlocuiască.
2. Mi-am asumat gestul divorțului. Asta înseamnă că am pornit pe drumul acesta doar când am realizat că mă pot susține financiar (e drept, muncind nebunește, în trei locuri diferite).
3. Am creat un sistem de suport. Am reînodat relații rupte aiurea de ani de zile, am făcut o pace greu de anticipat cu fosta mea soacră, n-am ezitat să cer ajutor (oferind, deopotrivă, același tip de ajutor) altor părinți cu copii.
4. Mi-am dat un timp în care să mă adun. Am încetat să-mi mai asum vini, reale sau imaginare. Am înțeles cine sunt și ce pot. Am fost realistă în privința cantității de efort pe care o pot depune. Am evitat contactul copilului meu cu alți bărbați, de care, instinctiv, s-ar fi putut agăța.
5. Am făcut o listă de priorități. Am restrâns cheltuielile atât cât se putea, fără a ne schimba dramatic stilul de viață. Am trecut de la 3 camere și 400 de euro chirie la 2 camere și cheltuieli suportabile.
6. I-am explicat copilului că uneori adulții nu mai pot trăi împreună. Oricât de crude au fost discuțiile dintre mine și Irina, i-am spus foarte sincer că și oamenii mari greșesc și unele greșeli, chiar dacă pot fi iertate, nu pot fi uitate. I-am spus Irinei că orice s-ar întâmpla, mama și tata rămân mama și tata. Nu mi-am denigrat fostul partener. Nu i-am oferit Irinei informații inutile. Nu am ponegrit și nu m-am victimizat, nu am ezitat să fiu tristă de față cu copilul meu (fără să fac din asta o nouă normalitate) și nu i-am dat explicații de care nu avea nevoie. Nu am acceptat dialoguri cu un copil, pornite de la idei insuflate de terți.
7. Mi-am propus să îmi refac viața. Am căutat un om care să accepte ideea că eu și Irina suntem un tot, un întreg care nu suportă compromisuri. Am avut răbdare și noroc și am găsit un astfel de om. Am căutat nu un amant, ci un partener complet, un bărbat lângă care să-mi pot crește copilul fără teamă, un bărbat lângă care să-mi placă să fiu femeie. Am priceput diferența între un tată biologic și un părinte prezent. Am înțeles că un copil are nevoie de o figură paternă constantă în viața lui, de doi părinți, ca să nu o ia razna. Am avut norocul să găsesc un om bun care avea nevoie exact de ceea ce puteam oferi eu.
8. Atunci când am redevenit parte dintr-un cuplu, am trasat granițe între bărbatul cel nou și copil. Copilul a trecut în camera lui, bărbatul și-a ocupat locul în dormitor, la volan, în capul mesei, în luarea deciziilor, în stabilirea priorităților familiei. I-am explicat bărbatului (din nou, cu ajutor profesionist) de ce nu trebuie să se supere că, pentru Irina, Tata rămâne deocamdată fostul meu soț, de ce disciplinarea copilului o face Mama, dar și că nu trebuie să se lase călărit de copilul uneori prea abil în a modifica mediul în funcție de plăcerile sale.
9. Nu am interzis accesul copilului la Tatăl său. Nici pe al fostului meu soț la copilul nostru. Am înțeles că un tată viu, palpabil, accesibil e mai ușor de combătut decât unul fantastic, imaginar, absent, creat din ceea ce își închipuie un copil mic că este tata.
10. Nu mi-am pierdut speranța că va fi bine. M-am rugat să fie bine. Am făcut tot ce a ținut de mine ca nimeni să nu sufere inutil. Am mângâiat copilul furios și i-am șters lacrimile când a durut-o, mi-am înghițit frustrările și furiile, când am fost prea nervoasă am ieșit din raza vederii copilului meu, n-am uitat să râd și să mă bucur.
Divorțul nu este sfârșitul lumii. E doar o șansă nouă de a face ordine în viață, de a o lua de la capăt și de a alege – măcar de data asta cu capul, nu doar cu inima – pentru tine și pentru copilul/copiii tăi.
Se poate.
L.E. de la Don Pandele: Pentru doamnele care au ales sa meargă ÎNAINTE și pentru cele care încă mai au nevoie de un mic impuls, am ales un cântec drag nouă, care cred că se potrivește.
http://www.youtube.com/watch?v=MFbYdjSmDD0
Related Posts
Tags
Share This
Divortul ESTE sfarsitul lumii. Este sfarsitul UNEI lumi, cu trecut, prezent si viitor, cu amintiri si sperante si asteptari. O lume-ntreaga.
Tot ce spui tu este corect, dar nu stiu daca cineva care traieste o trauma are singele rece sa bifeze toate astea… Tu ai avut timp sa te pregatesti inainte de divortul propriu zis, macar psihic, daca nu si practic… Stiai ca asa va fi… Dar sunt femei (me included) care asteapta pina in ultima clipa o minune, care refuza sa gindeasca rational pe principiul ca poate n-o sa fie nevoie.
Cand relatia se rupe iremediabil (nu trebuie sa coincida neaparat cu momentul divortului), lumea se prabuseste. Si apoi doar supravietuiesti.
Am bifat si eu lista ta. Dar nu sunt bine. Si stii.
Nu vreau sa-ti demoralizez prietena si nu vreau sa-ti stric optimismul postarii. Tu ai avut noroc, si-o stii si pe asta. Nu toate avem. Nu imediat sau oricum, nu atunci cind avem nevoie…
PS Daca iti stric zenu’ cu comentariul meu, sterge-l 😀
N-ai cum sa-mi strici zenul, azi am baut cafea. Da, si ce spui tu este corect, dar e cu nuante: E sfarsitul UNEI lumi imperfecte, strambe, in care oamenii sunt nefericiti si se ranesc in permanenta. Cand traiesti o trauma nu ai timp de liste, si asta este corect. Femeile care refuza sa gandeasca rational si care asteapta minuni pana in ultima clipa trebuie sa se trezeasca la un moment dat. Poate ca nici nu le trece prin minte sa faca liste. Poate ca daca ar avea o lista in fata, macar sa o citeasca, ar fi un punct de plecare.
E alegerea ta daca doar supravietuiesti sau dupa ce iti tragi sufletul incepi sa recladesti. Din pacate, fatalismul natiei si resemnarea specific mioritica imping multe femei la nefericire perpetua. Insa e o chestiune de alegere.
Deci nu sunt singura care a sperat muuult timp sa se trezeasca din cosmar ?
Imi pare rau Ale.
Ada, ai scris frumos, realist si optimist !
Zi-mi ca te-ai trezit!
Draga mea, zici tu foarte bine acolo…foarte bune sfaturi…da este sfarsitul unei lumi imperfecte, ce urmeaza depinde de tine in cea mai mare parte, si un pic si de noroc. Am bifat si eu lista desi nu am redus cheltuielile ca sunt cam tampitica la capitolul asta…lol…si ma simt bine. Sunt bine;) Eram foarte rau..eu am luat antidepresieve 4 luni si m-am salvat prin munca, concentrare pe job si pe activitati noi si care imi fac placere, si prieteni noi. Nu stiu ce sa zic daca mi-am propus sa imi refac viata, eu asa zic..dar nu mi-am refacut-o si nici nu stiu daca fac ce trebuie in sensul asta. Pt ca eu stau si astept sa apara fat frumos. Le-am dat ceva sanse unor cunoscuti, dar nu s-au potrivit. Mi-e greu sa cunosc oamnei noi.. ca nu am unde in afara de job. Ce sa fac? sa dau asa sfoara in tara la toata lumea sa imi recomande pe cineva? Mi se pareca nici nu se baga nimeni…nu le place sa recomande. Sunt intr-o dilema 😀
Ioana, raspunsul este da. Para malaiata si barbatul bun nu pica din cer. Fetii frumosi sunt in realitate si ei doar niste oameni care au luat-o sau nu de la viata si au propriile bagaje de trauma, mascate de obicei sub o mina nepasatoare. Da sfoara in tara, deschide ochii si mai ales, ai rabdare.
Hei Ioana,
pe aici ma aflu si eu, recomand cu incredere site-urile de matrimoniale.
Fara misto 🙂 Sigur, la modul safe, vorbesti cu cineva mai multa vreme pana te intalnesti, precautie,spatii publice etc…
E plin de barbati care cauta partenere pentru relatii serioase (si nu numai, na, pt toate gusturile)
bafta tuturor si sa ne fie bine! 🙂
E bine de citit si pentru femei care nu sunt in pragul divortului. respect!
Aha, deci nu sunt io singura. Intr-un fel ma bucur, intr-un fel nu, va dati seama.
Nu e cu Fat frumos nici acum? ca dupa atata suferinta, un barbat bun ar fi cumva compensatoriu. Ma gindeam io, asa, ca acu merit si mai si… Dar se pare ca nenea ala care reface echilibre in viata e un pic in concediu…
Ioana, si eu am incercat si pietenii noi, si hobby-uri noi dar mi-am dat seama intr-o zi ca nu sunt decat mijloace sa ma aburesc. Buni si prietenii, si jobul si hobby-ul cel nou, dar ce folos cind n-ai cu cine le-mparti? La safrsitul zilei, nu e nimeni linga mine…
postul asta trebuie citit mai ales in luna de miere:)
eu cred ca divortul sau separarea (de toate felurile!) sunt de fapt niste etape care apar de regula intr-o relatie, fiind normale ca la orice lucru care se naste, creste si moare….
eu mi-am impus sa gandesc “pozitiv” si sa accept faptul ca asa ceva se va intampla si ca doar “managementul” unei astfel de crize va fi probabil mai adaptat la situatia in sine …. asa ca sunt pregatita:)
probabil ca sunt foarte neromantica si exprem de pragmatica dar cred ca asta e din cauza ca nu mi-au placut povestile “misogine” cu fete care stau in varful turnului si asteapta sa vina fat fumos sa le salveze fara a faca ele insele nimic
nu exista fat fumos, din pacate si vrba nu stiu cui ne nastem si murim singuri…
Eu nu cred ca trebuie sa pleci la drum cu gandul ca oricum se va intampla. Iti pui singura o sabie deasupra capului. Cred ca trebuie, mai degraba, sa te gandesti ca s-ar putea intampla. E posibil sa ajungi si acolo. Cunosc multe femei care traiesc prin, pentru si doar cu partenerul. Simbioza asta mi se pare nesanatoasa, mai ales ca si-o asuma de buna voie si nesilite de nimeni. Vreau sa scriu zilele astea despre alegeri. Sper sa apuc.
pai da s-ar putea intampla si daca se intampla nu e o tragedie, in plus nu suntem siamezi, fiecare are nevoie de spatiul lui si numai al lui….
Draga Ada, mie mi se pare ca ai pus la punct un “plan” foarte realist, dur pe alocuri dar dupa cum se vede – de succes… Cred ca nota personala si-o poate adauga fiecare dar in linii mari eu cred ca asat e esenta. Eu te admir pentru modul in care ti-ai privit si refacut viata!
P.S. abia acum am vazut ce protectie anti-spam ai!! Super tare, asta ca sa ne tina mintile treze.
Dupa ce va plictisiti de adunari, trecem la integrale duble si grafice de functii!
Pe mine m-ai pierdut la de-astea de avansati! Cu adunarile ma mai descurc. Poate cand imi ajung copiii la liceu ma revigorez.
I-auzi, Sabina! Te bagi? 🙂