Poftim! Acum e scris perfect!

7 Jan 2012 by Ada

A fost la Buni. Din a treia zi de Crăciun până ieri. Nu știu ce a făcut acolo, deși am vorbit și de câte 5-6-7 ori pe zi cu dânsa. Limita de cinci zile încă e acolo, după cinci zile departe de casă, vrea la mama. Buni a tras de timp până ieri, deși Angela, mătușa cea mai în vârstă dintre mătușile Irinei, i-a făcut capul calendar fetiței despre cât de importantă e familia și mai ales, ea, ca soră mai mare, ce de lucruri are de făcut, de abia aștepta mititica să vină acasă să-și ia îndatoririle în primire. Ieri a venit. Mi-a adus prăjitură făcută de ea și de buni. A hrănit-o pe Lia. A dat-o-n leagăn. Mi-a vorbit frumos (cu Majestate, nu oricum). M-a servit cu două pătrățele de prăjitură (pentru că ești generoasă, Mami!). Mi-a arătat ce cadou grozav a primit de la Buni (una din bijuteriile din promoția de la supermarket), mi-a explicat de ce n-are voie s-o poarte direct pe piele (fals, n-a citit Buni bine instrucțiunile), a înșirat pe biroul meu caietele cele noi pentru desen, învelite în coperțile lui Tati, de când era Tati mic. A fost veselă ca o albină în prima zi de mai. Apoi a vrut să afle eu ce cadou i-am luat de ziua ei?

I-am prezentat cu ceremonie o punguță plină cu bile de sticle – o frumusețe de bile aduse de la Paris de Ioana, tiza ei. Apoi i-am arătat-o pe Kimmi-cea-cu-pix în coadă și i-am spus că mai am un cadou, dar să se gândească bine dacă îl vrea și pe acela, pentru că dacă i-l dau, azi n-o să mai am nimic de dăruit. Poate e mai bine să aștepte.

– Am să mă gândesc. Cât mă gândesc pot să încerc pixul cu păpușă?

– Da!

– Mă duc în camera mea și am să-ți scriu un bilet! N-ai un plic?

– Ba da. Poftim.

– E ultimul?

– E ultimul.

– Bine, am să scriu frumos.

S-a întors după cinci minute cu o foaie a3 făcută bucățele și împăturită de câteva ori, pe care scrisese complet neinteligibil, dar de mână, cu toate cuvintele legate, ceva.

– Păi, ce scrie aici?

– Că nu vreau să aștept până mâine.

– Bine, dar nu se înțelege scrisul. Du-te matale și mai scrie o dată, dar frumos, așa, să înțeleagă și babele chioare.

A făcut cale întoarsă. A scris iar. Tot urât. Tot de necitit.

– Nu așa, măi, Irina. Ce literă e asta?

– R!

– Eu zic că e s. Și asta?

– T!

– Nici vorbă, t nu se face așa, uite, se face așa. Scrii frumos: Mami, pe urmă pui virgulă, lași spațiu și abia mai jos scrii ce ai de scris. Să nu uiți punctul la sfârșit.

– Fă-mi tu model.

– Poftim, îți fac eu model.

Nu mai știu de câte ori am trimis-o înapoi. La-nceput a distrat-o.Am râs în hohote, cum de mult timp n-am mai râs noi două. Pe covorul de joacă, Lia nu înțelegea nimic. Doar ne privea.

– Păi tu vrei să fie scris perfect?

– Așa aș vrea!

În cele din urmă, a venit și mi-a trântit o foaie pe birou.

– Poftim! Acum e scris perfect.

Și era. Era foaia model, pe care îi scrisesem eu. Alte hohote de râs. Alt “dă-i drumu’ și mai scrie o dată.” Încă o tură cu eșec.

Pe urmă s-a cam înfuriat. O auzeam mormăind în camera ei. “Râde de mine! Eu o iau cu Majestate și ea râde de mine! Îi mai zic eu ei Majestate”.

Deja plângea.

– De ce plângi?

– Pentru că râzi de mine!

– Nu râd de tine, Irina, râd cu tine! Că ai umor și că știi să glumești și că încerci să mă păcălești deși ți-e clar c-o să mă prind că ai vrut să mă păcălești. Râd cu tine.

I-am dat, în cele din urmă, cadoul. Un puzzle cu prințese pe care o prințesă se plimbă. Și-n timp ce potrivea cele 48 de piese mi-o aminteam cam pe la vârsta Liei, când nu-mi spunea “Majestate”, dar râdea cu poftă, așa cum râsesem cu cinci minute în urmă, înainte să se înfurie și să creadă că eu, mama ei, aș putea să râd de ea și nu cu ea.

Irina mea. Ioana mea. Cum să n-o iubești?