Pojghiţe

24 Jun 2014 by Ada

Vreau azi să scriu despre somn şi despre oboseală, despre linişte şi despre zgomot, despre ce pot şi ce nu mai pot mamele, aşa, ca să se ştie, să rămână scris, să nu se creadă că nu este important.

În casa mea nu e linişte aproape niciodată.

Am povestit eu… ba ăla de la patru dă găuri, ba se sparg pereţi la doamna Conecini, ba doamna Conecini se gândeşte ce-ar fi să dea ea cu aspiratorul fix atunci în momentul ăla, sau poate doamna de la trei are o lecţie de pian care nu poate fi ţinută decât musai în week-end de la opt, ce să-i faci…

N-am avut noroc niciodată de case linştite. Când niciunul din adulţii mai sus menţionaţi nu se produce, sigur unul din copiii mei face ceva generator de zgomot. E haos, haos sonor continuu pe care tot încerc să-l adun, să-l bag în ceva limite, să stea locului, că poate se ordonează.

Nu se poate trăi aşa. Jur. Cel mai rău e că se adună oboseala pe creier ca o baltă puturoasă prin care bolborosesc tot timpul diverse creaturi cu ochi bulbucaţi.

Şi când o mamă pune capul jos pe pernă, când are acest rar privilegiu de a se întinde în pat deşi afară încă e lumină (jur că nu se întâmplă prea des), fiecare secundă de linişte croşetează o pojghiţă – subţire, subţiiiiire peste balta puturoasă, pojghiţă ce stă gata să se rupă la cel mai mic sunet. S-a întors copilul de lângă mamă pe partea cealaltă? Crrrrrr….  A scăpat doamna Conecini o halteră (cred, posibil să mă înşel!) pe parchet? Crrrrr! Copilul cel mare face ture între camere şi scârţâie parchetul ca şi cum ar veni sfârşitul lumii? Crrrrrrrrr!!!! Intră vreun mesaj în telefon şi vibrează ăla de nebun? Păi, ce atâta odihnă, nene, ia, gata, zice balta şi se învolburează pe creier, făcând pojghiţa aia subţire să se crape în mii de firişoare.  Pfuai şi ce zen se ridică mama din pat şi cum îşi îmbrăţişează ea copilaşii şi apoi le face nişte prăjiturele de plutesc nori de vanilie prin casă şi ajunge mirosul de aluat bun copt până la vecinul care sună să ceară o cană de zahăr numa’ aşa, poate primeşte şi el ce miroase aşa bine… NOT.

Da, oameni buni, trăim la bloc, în comunitate. Da, legea românească e stupidă. Legea românească e de părere că intervalul orar în care ar fi bine să fie linişte e între 13 şi 14. Cum ar veni, să nu vibreze masa sub tine când bagi ardeiul în ciorbiţă. După aia, ce atâta somn, lasă, găsiţi-vă ceva de lucru, că toţi avem dreptul să ne renovăm apartamentul şi meşterii costă, dacă nu muncesc din zori până în seara (cu pauza de masă, să ne înţelegem, de la 13 la 14) nu mai termină nici după 4 luni.

Da’ un pic de bun simţ, acolo? Nişte urme de umanitate? Ceva, orice? Libertatea mea care nu trebuie să o încalce pe a ta?

Nu?

Da, era de aşteptat.