Porumbelu’ strikes back

14 Jun 2009 by Ada

Aşa cum am presupus, familia Porumbelu’ s-a supărat tare de tot pe mine. Aşa de rău încât s-au aşezat cu picioarele (cred c-au chemat şi niscai preteni) pe morişca mea de vânt şi-au dărâmat-o, nu o dată, ci de vreo trei ori.
Pe urmă, am trăit trei momente horror.
Primul, când am venit acasă şi-am găsit patru (PATRU) porumbei în balcon. Se strecuraseră pe sub plasă, trecuseră peste plasă, împinseseră cu picioarele unul dintre parii care ţin plasa antiporumbei în poziţie verticală, nu ştiu cum au făcut, dar erau în balcon. Pe sacul de jucării al Irinei, pe tabla ei, pe cearceafurile mele colorate – multe mesaje din partea clanului Porumbelu’.
Aaaaa, să faceţi bine să ieşiţi de-aici că vă crăp capetele, zisei şi pornii să-i alung cu mopul.
Le-au zburat fulgii, la propriu, unul singur (probabil prostul clanului) a rămas să zburătăcească pe deasupra tuturor lucrurilor de pe balcon. Mi s-a făcut mila (da, ştiu) şi-am dat plasa la o parte şi-am aşteptat să iasă de bună voie. Apoi am intrat în casă şi am descoperit acelaşi tip de mesaj pe perete. Pe peretele meu cel alb abia dat cu var.
Toate înjurăturile învăţate în 12 ani de presă nu mi-au fost de-ajuns.
M-am apucat să caut pe net Sonic Bird Chaser. Pffff… Ce bun ar fi… dar scump. Aproape 100 de euro, sumă cu care sigur pot face ceva mai bun. Mergând pe principiul “ce nu-ţi permiţi să cumperi, fă cu mâna ta” m-am apucat să caut pe youtube ulii şi şoimi şi vulturi şi bufniţe gata să atace.
Am gasit.
Am scos boxele pe geam.
Şi le-am dat nişte strigăte de luptă de la domnul redtailed hawk.

Oi, mamă. Aşa succes am avut cu strigătele astea că brusc au apărut în copacii de peste drum o bufniţă şi alte păsări pe care nu le-am mai auzit până acum. Sau poate e doar imaginaţia mea. Mi-a părut rău că nu pot să le proiectez şi imaginea, care e scary până şi pentru mine.
Pe urmă, foarte mulţumită de mine însămi, m-am dus să-mi fac somnul de frumuseţe.
Am visat că omoram porumbei, ba punându-le punga pe faţă, ba ciomăgindu-i până la moarte iar ei, evident, mă ciupeau şi mă zgâriau.
M-am trezit convinsă că am intrat în etapa psihologică a războiului nostru.
Porumbeii s-au speriat aşa de tare că de emoţie au făcut un ou în jardiniera mea.

Acest al treilea moment mi-a pus capac, pentru că mamă sunt şi eu. Şi cuibul mi-l fac tot pe teritoriul altora.
Şi eram convinsă că din pricina mea au pus oul în jardinieră. Şi afară era frig şi m-a apucat o milă de numa.
M-am gândit ce mă fac. Arunc oul de la etaj? Semn clar că nu sunt bineveniţi, nu e voie, tre să plece? Nu, clar nu, un asemenea gest mi-ar strica definitiv Karma.
Îl las? Apăi dacă îl las iar nu-i bine, că sigur durează ceva până iese puiul din ou şi pe urmă până învaţă să zboare… şi când o să înveţe, sigur o să considere că jardiniera în care s-a născut e cuibul lui de baştină deci nu mai pleacă veci, şi uite-aşa mă trezesc cu cinci pacoste în loc de patru.
Şi ce fel de părinţi sunt ăia care pleacă şi lasă oul nesupravegheat? Dacă îngheaţă? Oare să-l învelesc cu ceva? Dar dacă pun mâna pe el, oare or să-l mai vrea părinţii?
Ce lecţie trebuie să învăţ de-aici?
Şi-am aplicat metoda Scarlett O’Hara.
Tomorrow is another day, mi-am zis, şi ridicându-mi imaginara crinolină, am plecat la culcare.
În dimineaţa asta oul nu mai era în jardinieră. Pe ei da, i-am mai văzut. Încă ţopăie pe pervaz. Şi-acum, când scriu, le aud aripile fâlfâind.
Dar ce s-o fi întâmplat cu oul?
Şi totuşi, cum scap de ei?
Pe urmă am citit despre războiul Mariei cu vrăbiile şi m-a luat cu frig.
– Mami, mai pune-l pe vulturică ăla să strige, a zis mam’zelle.
Aşa că acum avem şoim, rebotezat Vulturică. Trăiască Youtube.