Poveste de nespus copiilor mici

15 Dec 2020 by

A fost odată…

Nu chiar demult, parcă ieri.

A fost odată un timp în care nici nu știam cât de liberi suntem, nici nu știam cât de mult ne vom lipsi unii altora. 

Cât ne vor lipsi cafelele, filmele, parcurile, duminicile la mama, mersul la biserică, nunțile, petrecerile de Crăciun de la birou. 

Cât ne vor durea distanțele, absențele, liniștea. 

Câte pachete nu vor ajunge decât prea târziu la destinație și câte măști va trebui să purtăm. 

A fost odată, 

Nu chiar demult, parcă ieri, 

Un timp în care luam de bune strânsul în brațe, lansările de carte, premierele la cinema, ieșirile în oraș cu băieții, ori brunch-urile cu fetele, mersul la magazine, pipăitul obiectelor, orele de înot și exersatul la sală, cantonamentele și chefurile de onomastici. 

Un timp în care căutam pantofi pentru nuntă și ținută pentru botez, un timp în care nu ne conveneau mărturiile decât dacă erau hand made și torturile nu puteau fi decât opere de artă în miniatură. 

Ce punem în loc? Cu ce umplem lipsurile astea? 

A fost odată, 

Nu demult, parcă azi dimineață, 

Un timp în care am învățat să fim și mai singuri. Și mai lipiți de scaune și de ecrane. Un timp în care am reinventat relații la distanță și am fost fețe zâmbitoare pe un telefon ținut ridicat în timpul unei ceremonii sau figuri în pijamale, în planul secund, în timpul orei de chimie, suflând răspunsuri peste tastatură sau tastând în locul copiilor răspunsurile pe care nu mai suportam să nu le știe. 

A fost odată, 

Nu demult, parcă acum câteva ore. 

Minutul ăla în care am știut că totul e pierdut, definitiv, într-o fracțiune de privire, de gest de lehamite, de dovadă de prea mult, de adevăr insuportabil, de inimă frântă pentru todeauna. Unde să fugi când orașele sunt închise? Cum să ieși din casă, când magazinele sunt închise și nu-și poți printa adeverința. Cum să te aperi de prea mult timp împreună în doar două camere, cum să scapi de soacră-ta, cum să le spui copiilor că nu mai suporți să-i auzi certându-se pe nimicuri, cum să faci să nu-i zgudui de umeri și să le zici terminați! avem probleme mai grave. Pe tata l-au dat afară! Nu știu cum o să plătim rata luna asta? 

Cum să le explici urmașilor tăi că ai mai văzut cozi la magazine și înainte? Că acum încă e bine, chiar dacă nu se găsește hârtie igienică și a dispărut drojdia din rafturi? Câtă pâine să coci? Câte prăjituri să faci? Câte muzee să vizitezi virtual? 

Cum să le mai interzici copiilor consola și telefoanele? Ce să le spui când înebunesc de singurătate și n-au cu cine să se joace? Cum să-i mângâi pe copiii care-și pierd părinții? Cum să-i alini pe bolnavii care nu pot intra în spitale decât dacă au diagnosticul ăla îngrozitor cu C, și nu, nu vorbesc despre cancer. Nu pot să vorbesc despre cancer, e prea mult cancer în jur și nu are nimeni timp să-i vindece pe oamenii din jur, cum să susții de la distanță prietenii ce aud medicul spunând i-am dat șansa la tratament, nu la viață? 

Cum să strângi bani pentru spitale și de unde să mai dai și pentru cei ce nu au asigurare de sănătate și își vor pierde casele ca să-și plăteasca facturile, sau micile afaceri pentru că totul, totul se închide. 

Dar totul are sfârșit, și bucuriile și întristarea și pandemiile și vindecarea. 

Încă puțin, hai, suntem deja la jumătatea drumului, cale de întoarcere nu e, lasă. 

Să nu ne dea Dumnezeu cât putem duce, fii bun, Doamne, tot ducem, dar mai lasă-ne un pic de timp, poate ne vindecăm. 

Cui îi trebuie povestea asta? 

Lăsați, n-o mai spuneți la nimeni! 

 

Related Posts

Tags

Share This

3 Comments

  1. Danaa

    Supeb scris, Ada!Multa sanatate!

  2. Eugen Cirstea

    Am aflat, intamplator, dintr-un text scris de “dom´profesor” Radu Stefanescu in EVZ, ca esti in Canada. Acum imi explic de ce nu am mai reusit sa te gasesc nicicum prin Bucuresti. Sper sa fii sanatoasa si sa-mi dai vesti, cat mai curnd.

    Eugen aka Kernel aka Hexer.

    • Ada

      Scrie dom profesor despre mine? wow. Salut, Eugen, da, sunt in Canada.

css.php Privacy Policy