Povestea neînfricatului Laurică şi a preafrumoasei Angelica

26 May 2009 by


Există pe lume un soi de şoricei albi, foarte delicaţi şi foarte destoinici. Ei trăiesc doar în Turnurile cu Ceas şi colectioneaza rotiţe, şuruburi şi arcuri, pe care le găsesc de obicei rătăcite printre crăpăturile scândurilor cu care sunt acoperite podelele. Şoricelul despre care va povestesc se numea Laurică.
Intre toţi şoriceii albi care trăiau în Turnurile cu Ceas din întreaga lume, Laurică era prinţ. Prinţ Mimoz. Spun asta pentru că o cunosc bine pe mama lui, regina Mimoza.
Ei, şi cum povesteam, Laurică locuia în Turnul cu Ceas dintr-o cetate numită Sighişoara. Treaba lui era să şteargă de praf statuetele care dădeau ora exactă, din 15 în 15 minute. O să spuneţi că asta nu e îndeletnicire demnă de un prinţ, dar vedeţi voi, Laurică nu făcea mare caz de originile sale nobile. Doar în anumite momente, de maximă importanţă, Laurică îşi declara apartenenţa la familia regala a Mimozilor.
Laurică trăise toată viaţa lui în Turnul cu Ceas, împreună cu meşterul ceasornicar şi cei doi copii ai acestuia: o fetiţă, pe numele ei Riri, şi un băieţel numit Luca.
Laurică avea propria sa cămăruţă, sus de tot, chiar lângă fereastra la care apăreau statuetele. În fiecare zi, era rândul altui grup de statuete, aşa încât cei ce priveau ceasul să ştie nu doar cât e ora, ci şi ziua al cărei ceas tocmai îl bătuseră. Aşa se face că Laurică avea vreme berechet să le lustruiască pe fiecare în parte. Dar cum putea Laurică să steargă praful, o să mă intrebaţi. Foarte simplu. Avea un pămătuf micuţ, pe care şi-l atârna de codită şi apoi, foarte iute dădea roată statuilor, învârtind pămătuful. Praful dispărea cât ai clipi din ochi. Pentru că Laurică îşi făcea treaba, meşterul ceasornicar avea grija sa-i lase în fiecare dimineaţa o cescuţă de lapte şi câţiva mieji de nucă, puşi pe o farfurioară mai mica decât cele pentru pisici. Şi tare îi mai plăceau lui Laurică şi nucile cele dulci şi gustoase, şi laptele cald, încălzit de primele raze de soare… Riri şi Luca îi mai dădeau şi ei, din când în când, alune învelite în ciocolată sau migdale înmuiate în zahăr şi Laurică, prinţul, era fericit.
Când termina de şters praful de pe statuete, Laurică se aşeza la fereastră şi privea trecătorii, care văzuţi de sus păreau mici, mici, ca nişte furnici. Asta îl amuza foarte tare pe Laurică, pentru că el ştia că de fapt oamenii sunt foarte înalţi şi pot fi chiar periculoşi: dacă nu eşti atent să te strecori foarte iute printre picioarele lor, ei pot chiar să te strivească. De câteva ori fusese cât pe ce să-l calce ba Riri, ba Luca. Laurică ştia de-acum să se ferească, ori de câte ori îi auzea pe copii alergând pe treptele din Turnul cu Ceas. În zilele însorite, în special dimineaţa, chiar şi atunci când nu plouase deloc, la fereastra lui Laurică apărea un mic curcubeu. Nu ştia el de unde vine, dar era mereu acolo, şi de câte ori încerca să îl prindă, curcubeul cel mititel parca fugea de el. Se muta puţin mai încolo, de parcă îl lua vântul, deşi abia dacă adia printre frunze… Laurică se bucura de curcubeu de fiecare dată.
Într-una din seri, după ce terminase de şters statueta ce se pregătea să se arate la fereastră, o pală de vânt împinse oblonul şi camera lui Laurică fu inundată de o muzică dulce. Era aproape miezul nopţii şi întreg oraşul ar fi trebuit să doarmă. Dar muzica oare de unde venea? Laurică se strecură afară pe marginea ferestrei la care se arătau statuetele şi ciuli urechile. Mustăci de câteva ori, privi şi în stânga şi-n dreapta (şoriceii albi văd şi pe întuneric) şi-apoi îşi spuse:
– Aha! E orga de la biserica de peste drum… Dar cine cântă oare la ora asta?
Biserica de peste drum de Turnul cu Ceas era la doar câţiva paşi. Dar pentru un şoricel atât de mic, cum era Laurică, era periculos şi să treacă strada… Pisicile din oraş atâta aşteptau să-l înşface. Aşa că, singura cale să ajungă la turnul vecin era să coboare pe firul paratraznetului ce se înălţa pe Turnul cu Ceas şi pe la jumătatea lui să-şi facă vânt pe ramura cea groasa a nucului din faţa bisericii. De-acolo, ajungea imediat la ferestruica pictată pe unde s-ar fi putut strecura înăuntru.
Mânat de curiozitate, Laurică îşi lua inima în dinţi şi porni în jos pe firul paratraznetului. Dar vezi că nu degeaba se deschisese oblonul de la fereastra camerei lui Laurică. Afara tocmai începea o furtună grozavă. Crengile copacilor se zbăteau în vânt şi un fulger lumină întreg cerul. Undeva, departe, se auzi un tunet puternic. Într-o clipită, Laurică se trezi aruncat la pământ. Abia se mai ridică, bietul şoricel, şi o luă la fugă spre o firidă în care reuşi să se ascundă la timp, căci pe strada tocmai treceau trei pisici mari, speriate şi ele de furtuna… Exact când se gândea cum să facă el să se strecoare înapoi în Turnul lui cu Ceas, o uşă mică, abia ghicită, se deschise fără să scoată vreun zgomot şi-n pragul ei, Laurică o văzu pe cea mai frumoasă şoricică din câte văzuse el în viaţa lui. De fapt, Laurică nu se prea uitase cu atenţie la fete până atunci. Dar, pesemne furtuna, spaima pe care o trăsese, sau chiar muzica frumoasă care-l scosese din casă, îl făcuse pe Laurică să privească întreaga lume cu alţi ochi. Aşa se face că şi şoricica aceasta i se părea lui Laurică nemaipomenit de frumoasă…
Îşi îndreptă papionul şi, scuturându-se încă o dată de praf, întinse o lăbuţă şi făcu o reverenţă politicoasă.
– Să mă prezint, zise el, cu o voce caldă. Laurică. Prinţ.
– Prinţ? întrebă uimită şoricica.
– Prinţ Mimoz, completă Laurică, pătruns de importanţa momentului. Cu cine am onoarea?
– Eu sunt Angelica. Trăiesc aici, în turla bisericii. Am auzit tunetul şi m-am grăbit să închid ferestrele. Atunci te-am zărit şi m-am gândit să te poftesc în casa. Asta nu e oră la care şoriceii să umble pe străzi. Tu nu ştii că noaptea umbla pisicile pe-aici?
– Ah, ştiu, dar am auzit o muzică atât de frumoasă… A trebuit să văd de unde vine.
– Muzică? De orgă?
– Da! Era un cântec tare frumos! Nu cumva ştii cine cânta?
– Cum suna cântecul? Cam aşa? întrebă şoricica şi începu să fredoneze o melodie.
– Exact! Tu cântai?
– Chiar eu. E un cântec care are şi versuri frumoase, dacă vrei pot să ţi-l cânt. L-am învăţat de la o fetiţă ce se juca ieri după masă cu fratele ei. Am să-l cânt special pentru tine… Haide, intră…
Laurică o urma pe frumoasa Angelica şi aceasta îl conduse până la marea orgă a bisericii. Acolo se urcă dintr-o singură săritură pe taburetul organistului şi apoi pe claviatură şi începu să cânte, sărind pe câte o clapă:
„Eşti o floare, eşti un crin,
Eşti parfumul cel mai fin
Şi că semn că te iubesc,
Colo jos mă iscălesc…”
Auzind versurile, Laurică strigă:
– Dar eu ştiu cântecul asta ! Îl cântă Riri şi Luca în fiecare dimineaţă. Ştiu şi eu strofa a doua!
– Cântă cu mine, spuse Angelica.
Şi cei doi şoricei, prinţul mimoz şi preafrumoasa Angelica începură să cânte împreună:
„Şi-ti trimit din depărtare
Un buchet de lăcrămioare
Şi pe fiecare floare,
Câte-o dulce sărutare…”
– Bravo, Laurică! bătu din palme Angelica, încântată. E prima oară când reuşesc să cânt acest cântec cu cineva… să-l mai cântam o dată!
– O, preafrumoasă Angelica, nici nu ştii cât mă bucur că te-am cunoscut. Dar acum trebuie să plec, e târziu, în curând statuetele se schimba şi va trebui să le şterg de praf pe cele care au stat toată ziulica în soare… Dar am să mă gândesc la tine şi am sa-ti cânt în gând, şi dacă vrei, am să-ţi spun un secret.
– Ce secret?
– Ştii, în camera mea vine din când în când un mic curcubeu. Am să mă gândesc cum să fac să ţi-l arăt şi ţie. Eu locuiesc chiar vis-a-vis, în Turnul cu Ceas. Poate într-o zi ai să vii în vizită. Locuiesc sus de tot, lângă statuetele care arată ora şi ziua.
– Dar cum să ajung eu atât de sus?
– Urci pe firul de paratrăznet.
– Vai, nu, mi-e teamă, n-am să pot.
– Nu-ţi fie teamă, frumoasa mea. Am să găsesc eu o cale… Acum plec. Rămâi cu bine.
– Stai! spuse Angelica. Vreau să te mai întreb ceva… ce-nseamnă Prinţ Mimoz?
– A! nu e complicat. Mimozii sunt nişte fiinţe foarte delicate şi foarte îngrijite, atente şi curate şi frumos mirositoare. Aşa ca mine, zise Laurică. Acum plec.
– Ai grijă, Laurică, să nu te prindă pisicile, mai strigă ea, înainte că Laurică să dispară între frunzele de nuc.

De atunci, Laurică se tot gândi cum să facă să îi arate Angelicăi curcubeul din camera lui. Se gândi să ceară sfatul meşterului ceasornicar, dar acesta nu vorbea limba şoriceilor, aşa că singura speranţă a lui Laurică era să îi ceară sfatul unuia dintre copii. Poate nu ştiaţi, dar sunt copii care înţeleg graiul animalelor. Unii ştiu vorbi cu pisicile, alţii cu porumbeii… Laurică nu putea decât să spere că poate Luca sau Riri înţelegeau limba şoriceilor. Aşa că, într-o seară se urcă pe raftul cu jucării din camera copiilor şi stătu nemişcat până când aceştia adormiră. Când se convinse că amândoi sunt în lumea viselor, se strecură la urechea lui Luca şi-ncepu a-i şopti:
– Dragă Luca, sunt eu, Laurică, prinţul. Trebuie să mă ajuţi să o aduc pe Angelica sus în camera mea, să-i arăt curcubeul. Ea ar vrea să vină, dar îi e teama să urce pe firul de paratrăznet şi altă cale eu chiar nu văd… oftă Laurică.
– A, dar e foarte simplu, spuse Luca, prin somn. Trebuie să faci un avion de hârtie, destul de mare să încăpeţi amândoi în el. Apoi aştepţi o pală de vânt şi, cu puţină îndemânare din partea ta, o să ajungeţi cu bine în vârful Turnului cu Ceas.
– Dar cum se fac avioanele de hârtie, întrebă Laurică. Eu nu ştiu!
– E simplu, spuse Luca. Am să te ajut eu. Dar dacă vrei să ajungeţi cu bine, va trebui să fie un avion cu elice.
– Ei, bravos, şi de unde să găsesc eu elice?
– Vorbeşte cu Riri. Ştii moriştile ei de vânt, cele pe care le ţine la fereastră?
– Da!
– Roag-o pe Riri să-ţi împrumute una, sigur o să te ajute.
Laurică se duse repede, repede, la urechea fetiţei şi-i spuse toată povestea.
– Aşa că, te rog, Riri dragă, să-mi dai una din moriştile tale de vânt, să îmi fac o elice.
– Cu dragă inima, Laurică. Alege-ţi orice morişca doreşti.
Ei, ce simple ar fi fost toate lucrurile dacă Laurică ar fi putut vorbi cu Luca şi Riri şi în timpul zilei… Dar în timpul zilei, copiii mergeau la grădiniţă, nu prea erau pe-acasă. Aşa că Laurică nu putea decât să se amestece printre jucării şi să stea cuminte până veneau copiii. Dar tot nu putea să le vorbească decât seara, în vis. Între timp, fredona în gând cântecelul pe care îl cântase cu Angelica: “Eşti o floare, eşti un crin, eşti parfumul cel mai fin…” apoi ofta Laurică, din toata inima lui de prinţ mimoz.
Uneori Riri se uita cu atenţie la şoricelul cel alb şi pufos ce stătea printre jucării.
– Tu vrei să-mi spui ceva, Laurică? întreba ea, luându-l cu atenţie în palmă.
Oricât ar fi vrut el, nu putea decât s-o privească şi să clipească des spre dânsa. Seara în vis însă, Laurică stătea de vorbă cu fiecare, pe îndelete. Aşa a învăţat de la Luca să facă avionul din hârtie cerată, de la Riri să facă morişca să se învârtească. Avea nevoie de un vânt prielnic, bun, care să învârtească palele moriştii şi să poarte avionul sus, sus, să nu cadă în ghearele pisicilor.
Trecură zile bune până când avionul lui Laurică fu gata. Şi când, în cele din urma, totul fu pregătit, şoricelul le mulţumi celor doi copii şi urcă avionul sus, pe acoperişul Turnului cu Ceas. Îşi puse pe nas ochelarii de aviator şi se urcă la bordul avionului cu elice făcută dintr-o morişcă de vânt. Aşteptă apoi o adiere mai puternică şi, luându-şi inima în dinţi, suflă şi el cât de tare putea spre elicea colorată. Avionul se ridică puţin în aer, pluti preţ de câteva secunde şi apoi începu a se roti în cercuri largi, năpustindu-se cam prea repede spre pământ. Laurică nici nu îndrăzni să clipească până când avionul nu se aşeză pe trotuar. Abia atunci respiră uşurat.
Alergă iute spre uşa Angelica şi când ajunse trase de clopoţelul ce ţinea loc de sonerie.
– Angelica! Sunt eu, Laurică, prinţul, am venit să te iau în Turnul cu Ceas. Angelicaaa! Grăbeşte-te, că acuş apar pisicile pe stradă…
– Laurică! Nu credeam că am să te mai vad!
– Bine, dar ţi-am promis! Un prinţ nu-şi încalcă niciodată promisiunile.
– Dar a trecut atât de mult timp!
– Am fost ocupat, Angelica. Uite, am pregătit special pentru tine un avion! L-am făcut împreună cu Luca şi cu Riri, hai să-l vezi.
– Dar mie îmi e frica de avioane, suspină Angelica.
– Nu trebuie să-ţi fie frică, eşti cu mine. Nu ţi se poate întâmpla nimic rău. Haide, ne aşteaptă curcubeul…
Într-adevăr, începuse să se lumineze de ziuă. În curând, soarele avea să răsară şi curcubeul nu întârzia niciodată să apară.
Laurică şi Angelica se urcară în avion. Dar cum să plece, de jos în sus?
– Trebuie să mă ajuţi şi tu, Angelica, spuse Laurică. Trebuie să suflăm din toate puterile în morişcă şi ea ne va ridica de la pământ.
Cei doi şoricei începură să sufle şi suflară tare, tare, tare până când morişca prinse a se învârti şi avionul se ridică uşor de la pământ, doar un pic, până îl prinse vântul şi-l luă pe aripile sale şi-l purtă până suuuus în Turnul cu Ceas.
Şi exact când statuetele băteau ora şapte, într-o dimineaţă de joi, doi şoricei se uitau la curcubeul ce poposise pe fereastra de la camera prinţului mimoz, Laurică.
– Vai, Laurică… Tu ştii de unde vine curcubeul ăsta?
– Nu ştiu, Angelica, ştiu doar că e frumos.
– Eu ştiu! spuse şoricica. Vezi tu fereastra de la turla bisericii?
– O vad.
– Chiar în spatele ei e atârnat un cristal în care locuiesc curcubeele astea mici. De cât e ori e soare, curcubeele ies la joacă. Şi aleargă peste tot, mângâie zidurile şi se bucură când găsesc alte ferestre prin care pot pătrunde şi în alte camere. Aşa ajunge curcubeul asta la tine.
– De la tine, Angelica?
– De la mine, Laurică…
– Deci muzica şi curcubeele sunt toate ale tale.
– Pot fi şi ale tale dacă doreşti.
– Dar cum?
– Depinde ce vrei… Dacă vrei doar frânturi de cântec şi un curcubeu mic, poţi rămâne aici în Turnul cu Ceas. Şi muzica şi culorile te vor vizita întotdeauna. Dar dacă doreşti să cânţi şi tu şi să ai aproape curcubeul tot, nu doar o părticică, vino şi locuieşte cu mine, în turla bisericii.
– Dar statuetele? Cine le va mai şterge de praf?
– Un alt şoricel.
– Şi eu ce aş putea face în turla bisericii? Că doar n-o să cântam şi-o să ne uităm toata ziua la curcubee.
– Şi-n turla mea sunt statuete, Laurică. Trebuie doar să vrei să le ştergi şi pe ele de praf.
– Am să mă gândesc, spuse prinţul. Acum haide, am să te duc acasă.
– Eşti un prinţ! spuse zâmbind Angelica.
– Şi după ce o duse acasă, Laurică se întoarse în cămăruţa lui din Turnul cu Ceas. În camera ei, Riri cânta: “Eşti o floare, eşti un crin, eşti parfumul cel mai fin… ”
Laurică oftă. Îşi privi statuetele pe care ajunsese să le îndragească, îşi trecu în revista colecţia de rotiţe şi şuruburi de ceas, pe care cu trudă reuşise s-o adune, în ani de zile… şi exact când punea la loc ultima rotiţă, un curcubeu i se aşeză pe vârful cozii.
– Ei, ce-ai să te faci acum, Laurică, se întrebă el cu glas tare… Te duci în turla bisericii? Sau stai aici să alergi după frânturi de curcubee?
Şi, cu codiţa lipită de spinare, Laurică, prinţul Mimoz se ascunse printre jucăriile lui Riri, să se gândească.
(va urma)

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. Loredana

    Domnisoaro firicel, esti înfiorător de talentată! La povestea cu ingerii am plăns, pentru că si fetita mea stie ca bunica e in cer. doar ca easi nici eu, nu a avut posibilitatea sa cunoasca gustul de cacao facut de bunica.
    esti super talentata. daca am inteles eu bine parca pregeteai o carte pentru cei mici . sper sqa te gasesc si sa te citesc curand. mi+ar face mare placere!

  2. zamfirpop

    “Pseudonimul” meu de puşti a fost “Firicel” – aşa cum foarte apropiaţii îmi mai spun şi astăzi. Iar una dintre primele mele drăguţe – eram prin clasa a II-a a fost o “Angelica”!!!
    Cântecul meu preferat a fost şi mai este “Firicel de floare albastră”!
    Sper să găsesc în curând timp să-ţi citesc blogul pe îndelete.
    Mă bucur că te-am găsit!

  3. Ada Demirgian

    Da, bine v-am regasit si bine ati venit.
    Loredana, merci de compliment, cu cartea e inca in aer, dar lucram la asta.

    Domnul Pop, multumesc pentru link, sper sa va placa povestile.

  4. alina

    Mi-era dor de poveștile domnișoarei Firicel …

  5. zamfirpop

    Am revenit şi mă bucur de împletirea poveştii cu informaţii despre un oraş. E bine să-i ajutăm pe copii să afle că minunăţiile nu se află numai pe alt tărâm sau pe alte meleaguri, ci … chiar şi în jurul nostru.

css.php
Privacy Policy