Povestea unui ceas de argint

28 Oct 2008 by

Într-o zi, când s-a întors de la grădiniţă, Irina ne-a anunţat că-şi doreşte un ceas. Dar nu orice fel de ceas ci unul fără liniuţe şi fără limbi, care se roteşte aşaaa şi o transformă în ce vrea ea.
– Măi, Irina, un ceas fără limbi şi fără liniuţe şi care se roteşte nu e greu de găsit. Dar nu cred că te poate transforma în ce vrei tu, aia se întâmplă în desene animate.
– Dar eu vreaaaau ceeaas.
– Bine, dacă eşti foarte cuminte, în noiembrie îi scriem moşului şi poate o să-ţi aducă un ceas.
La câteva zile după ce am avut această discuţie, am primit eu un ceas argintiu.
– Vai, mami, ce ceas frumos ai! Mi-l dai şi mie puţin?
– Sigur, Irina.
L-a studiat. Şi l-a pus la mână, şi l-a lipit de ureche… Apoi a zis:
– Mami, nu mai vreau ceas care se roteşte. Vreau unul ca al tău.
– Aşa, argintiu?
– Da!
– Cu limbi şi cu liniuţe?
– Nu, fără, dar argintiu.
– Nu mai bine vrei un ceas cu Barbie?
Îl găsisem deja, avea marea calitate că i se roteste ecranul.
– Ba da!
– Bine, mai vedem, tu exersează-ţi semnătura, să ştie Moşul cui să-i aducă un ceas.
În seara aceea, după poveste, după un pupic mare, după rugăciuni, după noapte bună, Irina s-a mai dat o dată jos din pat.
– Mami, pot să dorm cu ceasul tău?
– De ce să dormi cu ceasul meu, Irina?
– Ceasul mare bate tare, ceasul mic tic tic tic…
În seara aceea, Irina a dormit cu ceasul meu. A doua zi dimineaţă mi l-a înapoiat, ceremonioasă. După câteva ore, mi l-a cerut iar. Şi l-a pus la mână, s-a fâţâit un pic, mi l-a pus la mână… Apoi, după vreo două zile, ceasul a dispărut. Avem o istorie lungă de obiecte importante dispărute fără urmă. Printre acestea se numără un telefon mobil şi o telecomandă şi bănuim că le-a furat un pitic. Sau o fantomă.
– Irina… ştii cumva unde e ceasul mamei?
– Aaaa a venit un piticuţ şi l-a luat.
– Serios?
– Da!
– Şi unde l-a dus?
– La fraţii lui.
– Hmmm… Irina, zi-i piticuţului să scoată ceasul, că o-ncurcă.
– Dar nu ştiu unde e.
– Hai să-l căutăm împreună.
– Stai aşa că-mi iau bagheta magică şi am să fac o vrajă şi o să apară la mâna ta.
L-am găsit până la urmă după vechea mea metodă de găsit lucruri prin casă. Am închis ochii şi am încercat să-mi aduc aminte unde eram ultima oară când am avut ceasul. Eram la bucătărie. L-am scos să nu se ude. Unde puteam să-l pun, să nu cadă?
Undeva sus. Pe frigider de exemplu.
Acolo era.
– Ai văzut mami, că l-ai găsit… Nu l-a luat piticuţul!

Related Posts

Tags

Share This

5 Comments

  1. Rodica Botan

    Minunata poveste…si minunata forma de a tine povestile in viata. Fetele mele sint mari si casatorite si la casele lor…si deunazi…am avut toate trei a”mental day” care ne-am petrecut-o impreuna, ca pe vremuri …cam acelasi intinerariu…Disney Store…magazine pentru printese…daca vrei sa vezi cum o sa fie in 15 ani …uita-te pe blogul meu la pozele noastre.

    BINECUVINTARI TIE SI PRINTESEI TALE…

  2. Ada Demirgian

    Rodica, multumesc:) La Disney o sa mergem si noi. Stai sa ne facem un pic mai mari.

  3. Ruxel

    Buna, ai un premiu de ridicat de pe pagina mea de blog.

  4. Ada Demirgian

    ruxel, multumesc:)

  5. salmi

    Ah ce povestioara dragutza. Ce bine ca ai gasit ceasul…la noi lucrurile pierdute, asa au ramas…nici o sansa sa le aduca piticutzul inapoi :(.

    Pup Irina si mami.

css.php
Privacy Policy