Povești din Sala Radio

17 Apr 2013 by Ada

Cineva i-a spus că foşnetul celofanului în care îi sunt înveliţi trandafirii deranjează.

Atunci şi-a luat florile, s-a ridicat de pe scaun şi s-a lipit de unul dintre zidurile sălii de concerte.

A stat aşa cu florile în mână până la pauză, dar n-a reuşit să coboare treptele destul de repede. Maestrul a ieşit grăbit de pe scenă. Nu-i nimic.

A coborât până aproape de ultima uşă. Şi iar a stat aşa, cred că fără să respire, absorbind muzica prin toţi porii.

Pe mine nu m-a deranjat zgomotul venind dinspre ea.

Mi se părea că dinspre ea fluturau spre spatele salii cozi lungi de răbdare şi umilinţă şi de lipsă de orice fel de revoltă.

Aceeași răbdare pe care ne-a arătat-o și artistul la începutul concertului, când la șapte și cinci trecute fix a așteptat să se așeze întârziații, să se termine foșneala, să fie liniște. Liniștea aceea, absolut necesară pentru a lăsa muzica să curgă în pace.

De unde stăteam n-am văzut bine dacă i-a dat florile în mâna pianistului ori i le-a pus la picioare.

Cert este ca având mainile libere, s-a plecat.

De pe scenă, Maestrul i-a intors plecaciunea.

Era dupa encore. Semn că nu avea să se mai întâmple nimic.

Nimic a însemnat câteva minute de aplauze pentru artist, după un concert de două ore in care mi-am adus aminte că a fost o vreme în care muzica era strict legată de divinitate şi am înteles, cred, şi de ce.

Muzica te vindecă de tot catranul zilei.