Prea mic pentru un război atât de mare?

17 Aug 2010 by Ada

Aţi văzut vreodată un drogat intrat în sevraj? Dar pe părinţii lui, i-aţi văzut?

Ca reporter, am avut ocazia să stau de vorbă cu tot felul de oameni. De la femei răpite de pe stradă sau adolescente vândute de iubiţii lor şi scoase la produs în Kosovo, la mame de copii cu probleme, inventatori de branţuri magnetice, doctori în istorii nebănuite, pasionaţi de domenii puţin ştiute. Între toate întâlnirile mele cu aceşti oameni, a căror viaţă am intersectat-o pentru câteva ore, uneori mai puţin, sunt câţiva de a căror amintire nu reuşesc să mă scutur. Unul dintre ei este părintele unui adolescent căzut în patima drogurilor.

Era un om simplu, lucra probabil în vreuna din fabricile rămase ca prin minune neînchise după 1990. Negricios, cu nişte ochi mari şi prea uzi ca să-ţi poţi da cu presupusul despre culoarea lor. Stătea pe un scaun din acelea de spital, îşi frângea mâinile şi privea uşor în gol… Fiul lui încercase să-l omoare. Nu o singură dată. Vânduse tot ce se putuse vinde din casa părinţilor săi acest adolescent. Şi când nu mai avusese ce vinde, se ghemuise pe podea şi începuse să răcnească de durere. Sevrajul nu e o glumă, durerile fizice sunt insuportabile. Tatăl său l-a luat de pe jos, l-a pus în maşină, l-a dus la colţul străzii unde ştia că e un dealer şi i-a cumpărat doza care să-l liniştească. Lucrurile pe care ajungi să le faci, ca părinte, sunt dincolo de orice imaginaţie, dincolo de orice principiu. A treia oară când a încercat să-l omoare, l-a luat iar pe sus, l-a pus în maşină şi l-a adus la Obregia. Între timp, aflase că există un centru unde drogaţii pot primi ajutor, asta însemnând metadonă în loc de heroină şi seringi curate, măcar să nu se mai pricopsească şi cu ceva HIV sau hepatită.

Stând noi pe scaunele noastre confortabile, ne va veni poate uşor să judecăm. Şi copilul prea prost să nu înţeleagă în ce se bagă. Şi părintele prea absent să observe ce i se întâmplă copilului. Şi medicul care dă drogul mai uşor în schimbul celui mai ticălos. Şi, nu-i aşa, toate astea nu au cum să ni se întâmple nouă. Aţi fi uimiţi să aflaţi câţi copii de familie bună calcă strâmb şi câte lacrimi îi costă pe părinţii acestora reabilitarea lor. Dar nu toţi cei ce calcă strâmb şi devin dependenţi de alcool sau de droguri au bani să se trateze la Paris ori în alte ţări străine. Majoritatea depind de centrul de la Obregia. Ce trebuie să ştiţi e că fără munca unor ong-uri cum este ALIAT, aţi vedea mai des la ştiri poveşti oribile cu toxicomani. Nu că n -aţi vedea destule orori la ştiri.

Problema e că în spatele unor ONG-uri stau oameni, care depind de alţi oameni, care au şi ei interesele lor. Pe doctorul Eugen Hriscu îl cunosc doar din ce scrie şi din cele câteva minute în care a stat de vorbă cu mine acum foarte mulţi ani. Are însă în ochii mei girul unui alt psihiatru, pe care îl apreciez şi căruia îi datorez mult din sănătatea mea şi a copilului meu. Azi dimineaţă am aflat că Eugen Hriscu a început un război cu administraţia spitalului Obregia. Un război conţopist, cu acte de comodat nerespectate şi evacuări forţate. Război în urma căruia s-ar putea să vedeţi la ştiri destul de des de acum înainte, poveşti oribile cu toxicomani.

Eugen Hriscu gustă zilele astea din otrava deloc dulce a trădării celor pe care i-a ajutat să se ridice o treaptă mai sus în specializare. E oare prea mic într-un război atât de mare?  Voi ce părere aveţi?

Jurnalul lui de război e aici.