Prieteni imaginari

22 Aug 2009 by

Acum că dânsa se uită la Căpşunica şi eu mai am o jumătate de cafea în cană, pot să povestesc fără patimă despre Albinuţa Andrei şi despre cele două furnicuţe.
Între toţi băieţii de la grădi, doi ocupă loc de cinste în viaţa noastră. Andrei şi Luca. Nu neapărat în ordinea asta, dar pe ei îi pomeneşte cel mai des. De aceea, când i-a venit vremea să-şi facă prieteni imaginari, nu m-am mirat că unul din ei se numeşte Andrei. Aşa ar fi vrut să-l cheme şi pe frate-său. M-am mirat însă că Andrei e albinuţă. În plus e o albinuţă cam obraznică şi neastâmpărată. Răvăşeşte jucăriile, spune cuvinte interzise, nu mănâncă tot ce i se dă şi mai ales, nu doarme la prânz.
Într-o zi, când n-am mai suportat explicaţia: nu eu, mami, Andrei, albinuţa mea a făcut/zis/dărâmat/stricat, am arborat o mină foarte serioasă şi am spus:
– Andrei, ia vino încoace.
Şi cu degetul ridicat spre ochi, aproape uitându-mă cruciş, am anunţat pe un ton ferm:
– Ia ascultă, albinuţo! Dacă nu eşti cuminte, vei fi pedepsit. Şi tu, şi Irina. Am crezut că eşti prietenul ei! Păi cum eşti prieten, dacă din cauza relelor făcute de tine, Irina riscă să fie pedepsită? Te rog să fii cuminte! Ai înţeles? Foarte bine. Dacă nu înţelegi, să ştii că nu mai eşti binevenit la noi.
Am văzut-o cu coada ochiului înghiţind în sec, şi-apoi, la fel de serioasă (copiii sunt foarte serioşi când e vorba de prietenii lor) şi-a luat albinuţa invizibilă de pe degetul meu şi a început să strângă jucăriile, povestindu-i şoptit exact unde stă fiecare:
– Uite, cuburile stau aici! Trebuie să luăm şi cariocile de pe jos, ca să nu calce mami pe ele, că alunecă şi se loveşte… Nu trebuie s-o-nfuriem pe mami!
Ei, de-atunci albinuţa mai calcă strâmb dar nu la fel de des. În schimb, furnicile…
Nu mi-am închipuit că două furnici imaginare sunt în stare să facă atâta zgomot.
Cu degetul mare si arătătorul de la fiecare mână lipite, Irina ţine speech-uri pe două voci: Furnica Stângă şi Furnica Dreaptă. Dialogurile furnicilor sunt năucitoare, mai mult, la masă, furnicile mi se urcă pe mână. Mai ales când miss e prea obosită să-şi ducă singură lingura la gură şi atunci, preaplecata sa sclavă (ma doare spatele, pe cuvânt) trebuie s-o servească. Hai, că se urcă pe mâna mea e una, dar uneori mă ciupesc şi de nas, sau mă trag de buze şi asta este cel mai greu de tolerat.
În dimineaţa asta, pe la şase patruzeci şi cinci, Irina şi furnicuţele se jucau cu pisoiaşul Miaumiaumiau care nu voia să le ia şi pe ele la piscină şi nu le lăsa să se urce pe planşa lui de “sarfing”.
– Irina, închide uşa! am reuşit să mormăi, de sub pernă.
– Ai zis ceva, mami? a întrebat una din furnici.
– Închide uuuuuşaaaaa!
– Poftiiiim? a întrebat şi cealaltă voce de furnică.
– Irina!
– Da, mami! a răspuns prompt copila, sesizând vocea 17.
– Dacă nu închizi uşa, mă dau jos din pat şi iau şi sprayul de furnici!
– E lumină, mami! Tu cât mai dormi?
Era deja în pragul uşii.
– E sâmbătă, Irina.
– Bine, hai furnicuţelor, s-o mai lăsăm pe mami să doarmă. Voi ştiţi ce-nseamnă sâmbătă? E ziua aia în care părinţii dorm mai mult.
După încă zece minute eram deja la bucătărie, puneam de cafea. Nu, încă n-am dat cu spray de furnici.
Ei, povestea despre prietenii imaginari nu se poate încheia fără ultimul episod din Saga “Costică, suflet nepereche”.
După ce s-a gândit o vreme, Irina a ajuns la concluzia că e mai amuzant să vorbească din nou cu Costică. Aşa că zilele trecute a avut loc următorul dialog între ei:
– Costică, ai cam început să te strici! De ce îţi pierzi şuruburile?
– Sunt bătrân, Irina, dar te rog eu, să nu mă duci la fiare vechi, daaa?
– Nuuuu, nu te duc! Te mai ţinem puţin. Şi când n-o să mai poţi, o să te duci într-un loc frumos, să te odihneşti.
– Vaaaai, Irina, tu vrei să mă duci la REMAT!
– Mami, ce e ăla REMAT?
– Ei, ce să fie, mamă, raiul maşinilor.
– Auzi, Costică, te duci în raiul maşinilor!
– Vaaaai, Irinaaa… Ce bine!

Apoi a observat că l-am dus pe Costică la spălat.
– Vai, Costică, ce curăţel eşti! Costică!
Costică nu zicea nimic, eram în intersecţia de la Răzoare, unde nu ştiu niciodată din ce parte mă pocneşte.
– Costică, de ce nu vorbeşti? Ţi-a intrat apă în urechi?

Ei şi din 2 dvd playere nu mai merge niciunul. Cel din sufragerie se pune singur pe mute şi nemaiavând telecomandă, e greu de convins să şi vorbească. Cel din dormitor bâzâie groaznic.
Concluzia Irinei a fost că de vină e televizorul.
– O fi şi el obosit, mami! Are şi el o viaţă…

Related Posts

Tags

Share This

6 Comments

  1. Loredana

    super fain. mi-a placut aia cu dvd/ul obosit.

  2. Darael

    Ce casuta plina aveti voi acolo; albinute, furnicute…. cui ii mai trebuie dvd-uri ?

  3. Ada Demirgian

    Mie, Darael, din cand in cand raman fara voce…
    Loredana, 😀

  4. alina

    Draga de ea … 🙂 Noi nu ne limitam la un singur prieten imaginar, Maria inca n-are asa loialitate, dar cine stie ce ne rezerva viitorul :)).

  5. GERMINA

    Ce aglomeratie la voi. Tare faza cu intratul apei in urechile lui Costica.

  6. Ada Demirgian

    alina, nu zice hop!
    germina, da, aglomeratie mare, nu stii ce de lighioane de plus si de plastic am in pat…

css.php Privacy Policy