Prima noapte fără ea sau the point of no return

24 Jul 2013 by Ada

Aseară Lia a dormit pentru prima oară în camera Irinei. Care acum nu mai e camera Irinei, e camera copiilor. În casa noastră, dintr-o singură mişcare, au apărut continente noi. Camera copiilor şi camera părinţilor. N-am să vă spun cât am visat la momentul acesta magic, în care se face linişte în casă, s-a terminat o zi de muncă, au adormit fetele  şi noi stăm în patul nostru şi ne uităm la televizor sau citim, sau … mda. Cum a fost în realitate?

N-a protestat când a văzut că îi mut patul. Părea chiar încântată. A început să vocifereze când a venit momentul de culcare. “Nuuuu, maaaami, nuuuuu. nu dooom. Nu. La joacă.”

I-am cântat, am legănat-o, Irina i-a spus poveşti, i-a pus un cd cu vocea mea, pas de adormi. Până nu a venit tati să o pupe şi ea să îi ia faţa în palme şi să-l mângâie, nu s-a lăsat.

Eram la masă când Laur a spus cu voce tare ceea ce gândeam şi eu de ceva vreme:

– Dar o să-mi fie dor de ea. 

– Lasă, că e doar la câţiva paşi. Încă n-a plecat de acasă.

 La zece jumate, când m-am dus să le verific, Sora cea Mare sforăia uşurel. Adormise. Mezina, cum m-a simţit în cameră, a sărit în picioare.

– A culat! zice ea.

– Treci la loc că e noapte! am şoptit printre dinţi. Şşşşşş.

S-a executat. Am mângâiat-o. Am ieşit în vârful picioarelor din camera lor. Şi apoi ne-am trăit fantezia. Zi de lucru, noapte, cină minunată, pat, telecomandă, tv, doctor Oz explicând tot felul de minuni despre vitamine (pur şi simplu s-a întâmplat să nimerim pe canalul ăla) şi… şi-am adormit buştean până pe la ora 1.00. Când m-am trezit şi nu se auzea nici un zgomot dinspre locul unde fusese pătuţul ei. Nici o respiraţie. Nici o cănuţă de plastic izbită de zăbrelele patului. Nimic. 

Şi am oftat. Şi m-am culcat şi apoi a început ploaia şi eu l-am trezit pe el să se ducă să le închidă geamul şi el a zis lasă că e doar crăpat geamul şi iar n-am mai putut dormi şi la şase dimineaţa, când am auzit o voce mică strigându-mă, am ţâşnit ca un arc din pat. 

Aşa cresc copiii. Aşa creştem şi noi pe lângă ele. Am trecut de punctul acela al cărui echivalent nu-l ştiu în româneşte. The point of no return. Defineşte locul de unde avioanele nu se mai pot întoarce înapoi la bază, pentru că nu le mai ajunge combustibilul. Recunosc, mi-a venit să mă duc să-i trag patul la loc în dormitorul nostru. Dar nu, nu mai e cale de întors. Trebuie să  o lăsăm să crească. Trebuie să mergem înainte, să le lăsăm să-şi facă ritualurile lor, să ne obişnuim cu noi ritualuri, inclusiv cu faptul că dimineaţa, la ora şase, Lia se spăla pe dinţi cu periuţa Irinei şi tot blocul a ştiut asta. 

Of.