Prima serbare

22 Dec 2007 by

Ieri Irina a avut prima serbare din viaţa ei. După două zile de oscilaţii între 39.1 cu 37.5 apoi variaţiuni pe tema 38.x am îmbracat-o gros, am urcat-o-n maşină şi-am adus-o la Serbare.
Pentru prima oară în viaţa mea de mamă am pornit la drum cu:
– rochie albă cu tul, atlaz, voal, puf, şi un şireţel argintiu.
– pantofi nou nouţi în cutia lor originală
– set clame, fundiţe, pieptănuşi samd
– perie de păr
– aripioarele – accesorii ale rochiţelor
– aparat foto cu cameră video incorporată spre imortalizare momentului

Copilul care la şase dimineaţa în ziua Z avea 38.3 scotea constant un soi de vaier indefinit, greu de descris, era cam confuz şi nu se putea hotărî: e important să se întâlnească azi cu Moş Crăciun sau poate să-i tragă clapa şi să nu se prezinte ea la întâlnire….
En fin, ajungem, ne schimbăm în costum de scenă, plodul recunoaşte locurile şi începe să-l alerge pe domnul tată de la un capăt la altul al foaierului Sălii de Concerte Mihail Jora.
Ceilalţi copii, mai puţini sălbatici şi mai trecuţi prin astfel de evenimente stăteau frumos pe locurile lor, care cu mânuţele în poală, care aranjându-şi rochiţa sau costumul de om de zăpadă/spiriduş/miniatură a lui Moş C. A noastră prefera să stea cocoţată pe una din mesele din holul mare. După multe lacrimi am reuşit să o desprind de mine şi să o aşez pe scăunel lângă grupa ei.
Începe serbarea. Începe dezastrul. Carolina e disperată. Andrei plânge şi nu se desprinde de mama lui. Irina plânge în hohote, V se uită urât şi propune cam printre dinţi să luăm calabalâcul şi să mergem acasă, să-i ia dracu pe toţi cu serbarea lor care chinuie copiii.
Ceilalţi copii dansau, spuneau poezii, cântau şi se hlizeau. Mamzel plângea. I-a venit rândul la poezie. Nici vorbă să scoată vreun sunet.
Prin nu ştiu ce minune, la a doua tură, a prins curaj, s-a înfipt în microfon şi-a spus dintr-un suflet, mai sărind câte un cuvinţel, mai pocindu-l pe altul, cele şase versuri pe care acasă le ştiu pe de rost nu doar pisica, jucăriile şi întreaga familie ci şi vecinii şi trecătorii nevinovaţi ce se aflau prin zonă când dânsa repeta.
Iată şi dovada:
Dar le-a spus, şi-a jucat rolul. Nu e definitiv pierdută orice speranţă.
A treia tură au sărit-o din principiu, nici n-au mai invitat-o să ia cuvântul.
Ceilalţi copii au dansat frumos, am descoperit-o cu ocazia asta şi pe profa de dans şi pe aia de muzică, l-am cunoscut şi pe instructorul de karate. Ceilalţi copii au fost dulci şi frumoşi şi drăgălaşi şi admirabili. Irina a fost frumoasă şi înlăcrimată şi sălbatică şi antisocială. Când ceilalţi copii au năvălit pe Moş Crăciun, a reînceput să urle că ei de ce nu îi dă caaadooooou şi pe ea de ce nu o stliiiigăăăă. A strigat-o. A căpătat o păpuşă tip Barbie (nu chiar Barbie dar p’acolo) care acum zace în coşul de jucării. Nu s-a jucat deloc cu ea.
– Nu e bună.
– De ce?
– Pentlu că nu e bună.
– Hai măi mami că are rufişoare de jucărie. O să ai ce să speli la maşina aia de jucărie.
– Da vleaaau mai muuulte!
– Ăsta e un început!
– Dal vleaaau acuuuuum…

De ce nu avem poze? Pentru că nu aveam baterii, logic.
Din acelaş motiv nu avem nici film. DAR în suma plătită pentru serbare intră şi poze şi filme pe care le vom căpăta probabil ceva mai târziu. După serbare a dormit 4 ore neîntoarsă, nu i-a trebuit nici mâncare.
– Fiică-ta seamănă cu mine mai mult decât sunt dispus să-mi convină, mi-a zis dezumflat soţul care în cinstea evenimentului se şi bărbierise, deh, prima serbare a fiică-sii…
– Aşa e. Ce să facem. Nici mie nu-mi convine. Ai văzut ceilalţi copii…
– Da, dar ea era cea mai mică.
– Nu era cea mai mică.
– Da, dar ea era singura care avea febră…
– Nu-i mai căuta scuze.
– Nu-i caut scuze. Iar tu, când ai văzut-o că plânge, trebuia să te duci şi să o iei de-acolo, nu să o laşi să plângă pe scăunel…

Şi azi, după aproape 30 de ore de la eveniment, mă întreb dacă până la urmă serbările sunt pentru ei sau pentru noi şi dacă-s pentru noi de ce sunt atât de lungi şi de ce sunt atât de importante, pentru cine sunt importante, pentru noi ca să spunem “aceea este fiica mea, pupe-o mama de deşteaptă” sau pentru ei ca să exerseze ideea de discurs în public şi să-nveţe să-şi stăpânească emoţiile…
N-am un răspuns. La grădiniţă, Ovidiu şi fratele lui (5 ani şi 4 ani) care nu participaseră la serbare, aşteptau cuminţi să se întoarcă restul copiilor de la marele spectacol.
– Tu de ce nu ai venit la serbare, l-am întrebat pe Crai.
– Pentru că eu nu cred în Moş Crăciun…

Related Posts

Tags

Share This

css.php
Privacy Policy