Primul meu 8 Martie

8 Mar 2009 by

Vineri Irina sărea şotronul pe holul grădiniţei (mare găselniţă, au desenat pe gresie un şotron, cu vopsea albă, cel mai minunat prilej de a le distrage atenţia ţâncilor plângăcioşi, deşi nu ştiu, sincer, care dintre mămici se mai apucă să ţopăie într-un picior). Ei, şi când m-a văzut, bucurie mare!
– Maaami! Am ceva pentru tine, mami! O surpriză.
Şi-a tăiat-o spre dulăpiorul ei, ultimul de la perete.
Acuma, treaba asta cu surprizele stă cam aşa: Uite ce biluţă/inimioară/bob de mazăre/castană minunată am găsit, mami, e doar pentru tine draga mea.
Şi eu trebuie să mă minunez. Păi sigur că mă minunez, cine m-a învăţat pe mine că păpădiile sunt preţioase? Irina.
Eh. Mă aşteptam deci să apară cu cine ştie ce chestie măruntă, numai bună de pus în torpedo. Dar, surpriză, chiar avea o surpriză. O orhidee într-o cutie de carton şi o felicitare creată de dânsa la grădi. Orhideea părea destul de bătrână, marginile petalelor ei albe erau deja maro, semn că trăise ceva pe Pământul ăsta şi după cât de rupt era capacul cutiei, bănuiesc că educatoarea Irinei a scos-o din colecţia sa personală (la care eu nu am contribuit, btw). Dar mai trebuie să vă spun că m-am înmuiat brusc? Că a fost cea mai frumoasă orhidee din lume, aşa bătrână cum era ea? Că felicitarea mi-a adus lacrimi în ochi sau că după ce m-a luat în braţe şi m-a pupat şi-a zis “La mulţi ani, mami”, n-am mai avut nevoie de nimic?
Ba chiar în maşină mi-a cântat “E ziua ta, mămico”, strofa de anul trecut plus strofa a doua cu ceva stele din care să-mi facă nişte cercei, dar se pare că şi alea mor şi cui îi sunt de folos, aşa că mai bine o lăsăm baltă, mami…
Ei, da, dar lumea era a mea.
Mi-am amintit punga de plastic în care mama mea păstra mărţişoarele şi felicitările şi vederile trimise de mine de prin tabără (toate începeau cu “dragi părinţi” şi se terminau cu “salutări de la…”) şi-am zâmbit aşa, la gândul că uite, pot şi eu să îmi încep colecţia, din anno domini 2009.
Ce zi frumoasă a fost vineri şi cum mi-a ieşit pe nas sâmbătă…
Zicea cineva că e tare frumos la noi şi oare eu nu mă enervez niciodată.
Ba bine că nu.
De exemplu, ieri dimineaţă, când m-am târât în sufragerie să-i pun un film, doar, doar oi mai prinde o oră de somn, şi când am ridicat ochii am văzut că e 6.35.
Am scos fum albastru pe nări instantaneu. De unde să ştiu că ăla avea să fie doar începutul.
Ieri Irina a fost deprimată. N-a vrut să mănânce, n-a vrut să se joace, nimic n-a fost destul de bun sau de-ajuns, nici plimbarea în Cazzavillan, nici expediţia pe role, nici prăjitura de la mall. Ea e tristă. E nefericită. E supărată. O doare capul şi o ia ameţeala. O să stea puţin în pat. Şi, a propos, s-a gândit bine. Ei nu-i place fără tati şi vrea să stea cu tati şi cu buni. Eu pot să stau cu Mitz.
Oh, Happy Day!
Şi ieri, pentru prima oară după foarte mult timp, am plâns. De oboseală, de deznădejde, de “toate mi se întâmplă numai mie”, de “ce să mai fac în plus”.
Da, n-am prea scris despre asta, dar, zilnic, fetiţa mea cea dulce profită de drumul lung cu maşina ca să mă prelucreze. Variaţiunile sunt pe aceeaşi: “Da’ noi cât mai stăm singure?” “Da’ tu de ce să nu ai soţ?” “Da’ sunt tare tristă pentru tati” “Şi dacă tati se recăsătoreşte?” “O să am o mămică nouă?” “Da’ mie nu îmi place aşa, vreau să vină tati înapoi”.
Am încercat eu să-i mai tai avântul, spunându-i că nu e treaba ei ce e între mine şi tati dar m-a plesnit scurt: “Ba e treaba mea, e familia mea şi mă priveşte şi pe mine”. Am căutat ceva inflexiuni străine în tonul ei când a spus asta. La cât de apăsat a rostit-o, am recunoscut o voce mai matură decât a minţii ei de patru ani, dar, era de aşteptat, nu?
G. spune că e normal. Că i-am făcut lumea bucăţi şi reacţionează, să zic merci că nu tace. Aşa că ieri când a început să tacă şi să zacă, m-am speriat. Când m-a văzut pe mine plângând (nu s-a întâmplat de prea multe ori) s-a speriat ea.
Şi uite-aşa, ne-am luat în braţe. Ne-am pupat. Mi-a promis că de ziua mea îmi face tort. Acum se uită la Dumbo (merci, A. şi R.) şi molfăie un sandwhich. Dar ziua e încă tânără.
La mulţi ani, mămicilor!

Related Posts

Tags

Share This

12 Comments

  1. ruxi

    Offff,am citit si am inteles tot mai bine decat credeam..chiar eu…
    La multi si tie..:-)

  2. ruxi

    Ahhh,scuze La multi ani si tie!! asa am vrut sa scriu…bwahhh,scuze!

  3. Ada Demirgian

    Ruxi:) O sa treaca, toate trec, si bucuria si intristarea. Nimic nu-i vesnic.

  4. adra_bell

    La multi ani, Ada! Iti doresc mai multe lacrimi “de orhidee” si nici una de suparare.
    Cred ca e bine ca Irina sa-si exteriorizeze temerile si supararile

  5. ajnanina

    o imbratisare cu multa dragoste!
    la multi ani, mamico!

  6. ana

    la multi ani, draga mamica…trec toate!

  7. Bogdana

    Ti-am mai spus nu, cat de mult mi se potriveste ce spui tu acolo, nu? cred ca ti-am mai spus…

    La multi ani!

  8. Ela

    La Multi Ani!te pup dulce dulce dulce…si iti doresc din tot sufletul o primavara calda cu mult soare si multe orhidee:)

  9. mariamirabela

    Multi ani inainte, Ada, cu surprize de 8 Martie ca aceasta! A fost foarte emotionant ce ai scris, atat partea fericita, cat si cea trista.

    Nu credeam ca Irina are astfel de reactii, credeam ca toti copiii simt ca mama este unica si ea este totul pentru ei. Se pare ca nu-i chiar asa…ei vor si un tata, chiar daca tata era aproape absent.

  10. Bogdana

    maria, nu e chiar asa… mama este speciala si e in centrul lumii copilului (cu conditia sa fie mereu prezenta si implicata!) dar poate la fel de importanti sunt si ceilalti membri ai familiei, de la tata la bunici, bona sau doamna care face curat (cum e cazul la mine)…

    si aici incepe cate un circ, cum face fii-mea in unele weekend-uri cand realizeaza ca bona nu vine la ea. noroc ca asta ne-a facut sa o invatam zilele saptamanii, chiar daca le stie acum doar superficial, are totusi o idee despre ele care ne-a salvat de cateva ori 🙂

    in rest, iti spun ca nici prezenta unui alt barbat, mult mai implicat decat tatal biologic, nu il suplineste pe cel natural. iar aici, chiar nu inteleg… se pare insa ca ei percep lucrurile astea la un alt nivel…

  11. mama lui andrei

    e cam complicat cu 8 martie asta…de care mie nu imi place asa ed tare cum imi place de 1 martie caruia sincer ii avd un sens

    dar acum am la mana bratara facuta de fi-miu chiar daca e o sarma ieftina cu niste plastice, dar e de la el

    parerea mea e ca e bine ca Irina vorbeste despre lucrurile astea si poti sa ai un punct de plecare pentru o discutie, chiar daca sunt intr-un fel insamantate in minea ei de o minete mai mare decat cei 4 ani. de la mine stiu cand s-au despartit ai mei si eram mai amre am avut oarece frustrari pe care nu am putut sa le spun nimanui pentru ca nu aveam cum sa deschid discutia…
    ca un copil isi doreste si al doilea partinte langa el cred ca e chestie normala dar cu siguranta isi doreste mai mult si o clameaza cu voce tare atunci cand stie ca nu se mai poate….
    dar oricum ada o primavara frumoasa si cat mai putin nazuroasa….

  12. alina

    Lasă, Ada, chiar dacă ai plâns și-ai fost tristă, tot ai avut cea mai frumoasă zi posibilă ca mămică a Irinei!

    N-am nici experiența și nici pregătirea necesară, dar și eu cred că reacțiile Irinei sunt firești și ar trebui să te bucure că își exteriorizează frustrările și suferința, este modul cel mai bun de vindecare.

    E chiar foarte bine că ai plâns în fața ei, că a văzut că suferi și tu, asta îi arată că e normal să sufere și ea.

    Bănuiesc că e greu, nici nu vreau să-mi imaginez cât de greu, eu cred că aș fi luat-o razna într-o asemenea situație, important e să existe mereu comunicare între voi trei, Irina va înțelege încetul cu încetul și lucrurile se vor așeza pentru toți.

    Va îmbrățișez cu mare mare drag!!!

css.php
Privacy Policy